Brăilago

Brăila, Go, restul se înţelege

RSS 2.0

Go, jocul care bate toate jocurile. partea a doua

 

<— Înapoi la prima parte a articolului.

 

Goul a avut de asemeni un loc şi în folclorul erei Han, în forma celebrei poveşti a tăietorului de lemne, Wang Zhi. Se spune că aventurîndu-se mai adînc în pădure, s-a întîmplat să dea peste doi înţelepţi care jucau o partidă. Wang  s-a aşezat pentru a urmări partida, şi a devenit atît de absorbit încît atunci cînd unul dintre jucători l-a sfătuit să se ducă acasă, el a descoperit că toporul său avea coada putrezită în întregime. Ajungînd în sat unde nu mai recunaoşte pe nimeni, Wang  a realizează că trecuse un secol.  Probabil o mică exagerare, dar totuşi basmul spune multe despre fascinaţia durabilă a unui joc care începe cu o tablă goală şi încet evoluează într-o complexitate ce creşte necontenit.

Deşi rădăcinile şahului duc pînă în antichitate în India şi Persia, regulile sale actuale au fost stabilite doar pe la începutul secolului 19. Manuscrise arabe, au partide înregistrate mutare cu mutare, partide asemănătoare şahului de acum o mie de ani,  dar cea mai veche partidă înregistrată, şi care a fost jucată după regulile valabile astăzi, a avut loc în 1490 în Barcelona. Prin contrast, cea mai timpurie partidă de Go înregistrată, oponenţi fiind Prinţul Sorelui Ce, şi generalul său, Lu Fan, şi care demonstreză tactici aproape similare cu cele folosite astăzi, partidă ce se crede a fi din anul196.  Manualul de Go, “Wang You Qing Le Ji”,  “Colecţie de distracţii  inocente şi fără griji”, din secolul 12  include duzini de diagrame numerotate, care sînt din partide reale care au fost jucate cu siguranţă în timpul dinastiei Tang (618-907), precum şi probleme complexe care  sînt adevărate teste pentru  amatorii de azi chiar de nivel Dan.

Aristocraţia dinastiei Tang considera  experienţa în Go ca una din cele “patru calităţi” necesare unui domn cultivat, împreună cu cîntatul la ceea ce am numi noi vioară, caligrafie şi pictură.  În timpul acestei ere s-a întîmplat că pasiunea pentru Go, ca deasemeni cultura avansată a Chinei metropolitane şi-a găsit calea către regate îndepărtate precum Corea. , Tibet şi,  cea mai infecţioasă, Japonia. Goul era în plină furie în cercurile din curţile regale japoneze ale secolului 11, după cum este cunoscut din prezenţa sa în celebrul roman al timpurilor “Povestea lui Genji”  scris de Doamna Murasaki în faimoasa, —şi deseori ilustrata—scenă unde prinţul Genji spionează printr-o perdea două doamne jucînd o partidă..

Ca şi în China, în Japonia Goul a rămas timp de secole doar o distracţie aristocratică, pînă cînd a înflorit brusc sub şogunii perioadei Edo (1603-1867).  Mulţi dintre  lorzii războinici ai timpului fiind pasionaţi— în credinţa că  Goul furniza un antrenament excelent în ceea ce priveşte tactica şi strategia militară— ceea ce face ca înflorirea patronajului jocului să pară naturală.  În timpul secolului 17 au fost stabilite patru mari şcoli de Go, toate sponsorizate de stat,  precum şi un sistem de clasificare a jucătorilor, care mai este folosit şi astăzi şi deasemeni poziţia supremă de Meijin, sau maestru de Go a însuşi şogunului. Meijinul Dosaku (decedat în 1702), cel de al patrulea lider al şcolii Honinbo, este considerat de mulţi japonezi ca fiind cel mai mare jucător de Go al tuturor timpurilor.  Deşi se mai păstrează doar 153 dintre partidele sale, se spune că a obţinut cel mai mare avans în teoria jocului de cînd acesta a fost inventat.

Un patronaj potrivit, profesionalizarea şi rivalitatea dintre şcoli cu siguranţă a ridicat nivelul de joc în Japonia mult peste cel din China.  Deasemeni, tot în Japonia, măiestria în manufacturarea echipamentului de Go a atins cele mai înalte culmi, prin tăierea unor gobanuri perfecte din rare specimene de kaya, în vîrstă de 700 de ani, folosirea ardeziei pentru piesele negre şi a cochiliilor de scoică pentru cele albe, precum şi pretenţioase boluri din agud. Astăzi, un set nou de acest tip,  de înaltă calitate poate costa $150,000.

Nici măcar sfîrşitul sponsorizării de către stat, care a venit cu revoluţia Meiji din 1868—deschiderea dramatică a Japoniei către vest şi îmbrăţişarea modernismului— nu au putut afecta dominaţia sa. De prin 1880, ziarele din Tokyo au început să sponsorizeze turnee de Go  la o asemenea scală ce a permis să menţină standarde înalte, precum şi o clasă de jucători profesionişti. Cînd se aventurau peste hotare înainte de 1930, în noile colonii  japoneze, Taiwan şi Corea,  mai apoi Manciuria,  sau în teritoriile chinezeşti stăpînite de lorzi ai războiului,  aceşti jucători se simţeau obligaţi să ofere oponenţilor un handicap imens pentru a echilibra partida.

Ultima parte –>

Categories: Go in presa Tags:

admin


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Urmează

Abonează-te

Dacă vrei să fii anunțat pe mail cînd apare un articol nou, Abonează-te

Arhive

Categorii