În pofida statutului extrem de intelectual pe care îl avea în Japonia, Go-ul se juca și pe bani, din cele mai vechi timpuri…. Se pare că acest obicei era suficient de răspîndit, dacă observăm că prin anii 600  au apărut legi care să interzică o asemenea practică.

În sec. 17-19 apărusera chiar jucatori ” specializați „; aceștia călătoreau prin toata țara, obținînd adesea cîștiguri frumușele din partidele de Go. Unul dintre cele mai des întîlnite pariuri era la diferența de puncte (stabilindu-se cîte o sumă de bani pentru fiecare punct în plus obținut la finalul partidei). În aceste cazuri, bineințeles ca partida trebuia jucată pînă la ultima mutare de pe tablă – dar se spunea ca metoda ar face miracole pentru Yose-ul oricărui jucător.

Existau și trișori. Aceștia umblau de obicei în grupuri de căte 2-3, în căutarea unui „fraier” – printre ei fiind și un jucător foarte tare. Acesta din urma nu juca, prefăcîndu-se necunoscător în Go, dar stătea prin preajmă și în momentele importante îi sugera pe ascuns partenerului său mutările căștigătoare. Adesea, complicele „tare” era un jucător suficient de renumit încit, pentru a nu fi recunoscut, trebuia să stea ascuns în podul clădirii, de unde își făcea semne cu partenerul său.

Numeroase povești s-au născut pe această temă, mare parte dintre ele fiind construite pe schema : nobilul profesionist care se deghizează, lasîndu-se luat drept ” fraier ” … pentru ca în final să-i demaște pe trișori și să șteargă praful cu ei … Iata însă și o istorie reală a unui astfel de jucător (care puteau ajunge uneori sa aibe o tărie de joc comparabilă cu cea a profesioniștilor) :

Într-o zi de noiembrie a anului 1820, doi oameni (după aparențe: un samurai și un negustor) băteau la poarta casei Honinbo cerînd o audiență capului familiei, Genjo. După ce își prezentă prietenul, (Yonezo), samuraiul îi spuse lui Genjo că stăpînul sau (o persoană importantă a Imperiului) ar vrea să cunoască tăria reală de joc a lui Yonezo.
De fapt numele lui Yonezo era deja cunoscut (ca unul care, împreuna cu un alt trișor – Tokuzo – bătea de multă vreme țara în căutare de „fraieri”)…iar tăria sa de joc era considerată (deși autodidact) ca echivalînd cu a unui 5 dan pro.

Genjo își dădea seama că cererea nu era numai pentru o simplă evaluare ci mai mult o provocare lansată profesioniștilor…. O provocare însă, în urma căreia Yonezo nu risca nimic pe cînd casa Honinbo avea o groază de pierdut și nimic de cîștigat…
Pentru a face față provocării, a fost ales Jowa 7-dan (pe atunci în vîrstă de 33 ani și „urmaș ales” al lui Genjo). Jowa i-a acordat două pietre handicap lui Yonenzo și a cîștigat – după cum era de așteptat. După partidă, considerînd-o ca pe un examen trecut, Yonenzo a revendicat o diploma de 3 dan dar Genjo i-a replicat ca nu atinsese încă o asemenea tarie de joc și l-a refuzat.

Enervat de acest incident, Yonezo a reușit (prin intermediul aceluiași Daimyo) să aranjeze un alt meci, de asta data o serie de 10 partide (tot cu 2 pietre handicap). Jowa a cîștigat din nou, cu scorul de 5-4 și un jigo (egalitate), iar Yonezo a fost nevoit să-i recunoască acestuia superoritatea; a primit însă propunerea de a deveni elev al casei Honimbo (în ciuda faptului că avea peste 50 de ani). Curînd după aceea a reușit să obțină și mult dorita diplomă de 3 dan iar după cîțiva ani (în 1824) a fost promovat la 4 dan.

Yonezo s-a atabilit în Osaka unde, înainte de a muri (la vîrsta de 66 ani), a mărturisit că pînă în momentul confruntării cu Jowa fusese absolut convins ca: NIMENI nu-i poate da 2 pietre handicap …
(Nu-i așa că această ultima afirmație pare foarte cunoscută ?…)

Povestea  este preluată din colecția de povești culese de Radu Baciu.