Brăilago

Brăila, Go, restul se înţelege

RSS 2.0

Codrin Smirnov Vasiloanca

-Nascut la data de             : 
-Prima intilnire cu Go-ul   :

1 Dan, Nascut în …

Membru al clubului

Se pare ca-i un scenariu clasic: întîi descoperi sahul, apoi Go-ul. Asa mi s-a întîmplat si mie. Iar cel mai adevarat raspuns la întrebarea „de ce?” l-a oferit Costel Pintilie cu umoru-i caustic: din cauza de ADN, probabil. Pentru ca ce altceva te-ar putea fixa deasupra unei table de joc care devine oglinda mereu slefuita a propriei minti, pe masura ce progresezi?

Cuchi Gamulea a adus Go-ul pe Strada Avîntului, cam prin 1984 (?). Dar cu el am jucat mult mai tîrziu. La început, adversarii mei au fost Lucian si Ovidiu Olaru, Gabriel Popa, prieteni ai copilariei, pe care Go-ul nu i-a ales.

Evident, înca de la început, mi-am cumparat acel set din carton fabricat de COOP, care atragea mult prin cutia neagra pe care era evidentiat cu litere de foc cuvîntul magic: GO. Setul asta de joc a fost pentru multi un fel de permis de intrare într-un anturaj mai larg, al celor deja initiati, care puteau astfel identifica posibilii noi membrii. Asa s-a întîmplat cu un tip înalt, stenic, al carui nume nu putea fi altul decît Bogdan Creanga, m-a abordat pe lînga fostul restaurant al Universitatii. Foarte direct, mi-a încredintat o colectie de decupaje din revista Rebus, cu probleme de viata si moarte în go: rezolva-le si dup-aia mai vedem! Nu mai stiu daca le-am rezolvat, sau nu, dar tin minte ca m-au preocupat o perioada. Dupa care ma vad facînd primii pasi printre masutele de pe promenada catre faleza Galatiului. Acolo, niste tipi asemanatori cumva cu Bogdan, ignorau restul universului, ca si încercarile mele destul de timide de a fi bagat în seama. Tot Bogdan a fost cel care mi-a oferit primele partide adevarate (din punctul lui de vedere, bineînteles). Însa, dupa a doua, sau a treia întîlnire, mi-am identificat adversarii din urmatorii cîtiva ani: pe Dima Emilian si pe Costel Pintilie, aflati si ei cam la acelasi nivel, adica între 30k-25k. Apoi, în urmatorii ani, i-am tot privit jucînd pe Sandu Teodor, pe Iulian Ilie, pe Bogdan, pe Liviu Nestor, fara sa reusesc sa ma apropii de nivelul lor. Se parea ca cele 9 pietre handicap, sau chiar mai multe, nu se vor împutina vreodata.

Adevarul este ca în Galati Go-ul se învata pe apucate. Nu exista nimeni cu un rang superior, macar un 4k-3k, care sa-i traga dupa el pe ceilalti. Asa încît, în Galati, goul a fost într-un fel redescoperit, cu ajutorul cîtorva carti xeroxate, al revistei Rebus si, bineînteles, al cartuliei Initiere în Go, de acad. Gheorghe Paun. S-a jucat Go cu inocenta uitare de sine într-un fascinant exercitiu de descifrare a unui limbaj secret si ancestral practicat fie la bancutele falezei, fie la Casa de Cultura a Sindicatelor, fie la Casa „Rosie” a Tineretului (rosie din pricina caramizii aparente cu care era acoperita), fie pe la vreun club muncitoresc obscur, sau acasa la Costel Pintilie, adica acolo unde reuseam sa ne oplosim, în functie de anotimp.

Prin anii 90, s-au adaugat clubului Cristi Zamfirache împreuna cu Mihai Culea, iar apoi au venit Radu Popescu si Dinu. Ei erau elevi în anii terminali de liceu cînd Bogdan si compania atinsesera deja un nivel de joc apreciabil, asa încît au progresat rapid. Tot ei au fost si prilejul pentru ca mai vechii si eternii învatacei, printre care ma enumeram, sa creasca valoric pîna la un nivel de aproximativ 5k. Si tin minte ca jucam cu furie si intensa placere, abandonat pe planeta celor 7 sau 5 k ai mei, fara sa-mi pierd credinta ca nu mai e mult si, cumva, voi reusi desprinderea! Care s-a produs odata cu aparitia lui Marian Zilisteanu, un student brailean la Facultatea de Mecanica a Universitatii „Dunarea de Jos”.

Ceea ce-l caracteriza pe Marian era o aproape nelimitata dispozitie pentru Go. În camera lui din sordidul camin studentesc D am reusit pasul urias de la 9 la 8 pietre handicap! Mintea mi s-a luminat parca, odata cu disparitia pietrei tengen.

Dar cel care m-a obligat sa ma exprim pe gobanul (aproape) liber a fost Liviu Nestor. La fel ca Marian, parea a locui o lume aparte, a bunului plac, guvernata de puterea florilor (în care credea nestramutat), de pasiunea pentru Go si pentru rock progresiv. Iar cele mai placute partide cu el au fost cele jucate la bancutze, în lumina galbuie oferita de Primarie. În acele lungi nopti de vara am înteles în sfîrsit cam ce se întîmpla pe goban. Daca am fi avut eternitatea la dispozitie, probabil ca spatiul celor 19 intersectii ar fi ajuns sa ni se para la rîndu-i nelimitat. Pentru ca despre asta este vorba în Go, despre libertate. Sentimentul uluitor de libertate neîngradita trait într-un spatiu infim de 19 pe 19! Sa reinventezi aproape de unul singur sentimentul de libertate se poate dovedi o experienta cu mult mai valoroasa decît sa înveti pur si simplu Go, de la un profesor. Profesorul te va învata strategia si tactica necesare victoriei, pe cînd Go-ul în sine ti se descopera ca o pedagogie în sine a libertatii pe masura ce încerci sa te regasesti printre pietrele albe si negre. As fi putut învata asta pe la seminariile de filosofie, din carti, sau poate chiar din împrejurari ale vietii, pe care nu mi le imaginez fericite. Am învatat-o în schimb, la modul practic, din Go. Iar cînd, tot pe goban, am pierdut acest sentiment, criza s-a dovedit profunda.

La sfîrsitul verii aceleia miraculoase, am participat la primul meu turneu important, Toyota Cup, în Bucuresti, alaturi de Liviu. Rezultatul a fost fericit: locul I la grupa mea valorica plus un premiu în bani. Ei bine, imediat dupa concurs, am trait sentimentul magic al unei neîngradite libertati. Fiecare piatra se aseza ca vrajita si nastea noi si noi posibilitati, astfel încît nu ma mai preocupa deloc grija victoriei, ci doar trairea în sine a unei neasteptate bucurii brusc accesibile. Puteam cu adevarat sa spun ca ma misc pe tabla de Go. Minunea nu a durat însa. Si nu s-a repetat. Dupa acea perioada, am jucat doar ca sa recîstig trairea de atunci.

Cine va citi aceste rînduri ar putea ramîne cu impresia unui film continuu. În realitate, este unul episodic, cu mari întreruperi, uneori ani de zile. Lipsa de continuitate s-a datorat faptului ca în Galati nu a existat forta necesara pentru a crea un club oficial, cu sediu, program, calendar competitional. Numarul mic al membrilor activi a fost compensat doar prin entuziasmul lor. Pe de alta parte, ceea ce cautam eu în Go parea a se fi risipit printre pietrele albe si negre la raspîntia unui moment de gratie. Aurul nu mai era de gasit, oricît as fi rascolit eu nisipul.

Dar viata pe goban înseamna si o relatie speciala cu partenerii de joc, carora ajungi sa le intuiesti pîna si tresaririle sufletesti în gestul asezarii pietrelor pe goban. „Go” în japoneza are si semnificatia de limbaj, ceea ce rezuma fericit motivele pentru care, de fiecare data, m-am întors. Pur si simplu îmi era dor sa mai stau de vorba. Si ce de discutii am mai purtat! Dorinta de a-ti învinge partenerul traditional se dovedeste cu atît mai vie cu cît respectul si admiratia fata de acesta este mai mare. Iar cînd partenerul se numeste Cristian Zamfirache, Iulian Ilie, sau Sandu Teodor, atunci chiar ca joci de placere!

Cristian Zamfirache mi-a ramas în memorie ca cel mai studios dintre toti. Crestea ca putere de joc de la o carte la alta, toate parcurse cu creionul în mîna. Iulian Ilie impresiona prin atitudinea sa impecabila. Cu dexteritate si delicatete, parca mînuia un cutit si o furculita invizibile, facîndu-te mici bucatele, pe care apoi le culegea tacticos, una cîte una, de pe suprafata de joc. Niciodata nu dadea semne de indigestie. Sandu Teodor, probabil cel mai constant partener de-a lungul anilor, si-a cîstigat statutul de etalon valoric, la care aproape toti ceilalti, mai slabi, sau mai puternici, s-au raportat si înca se raporteaza. În acest oras, cam tot ce se întîmpla se rezuma la o industrie poluanta, asa încît personal l-as trece pe el ca reper într-un ghid turistic local, în calitate de TheGoMan : cînd vorbeste despre lumea goului te face sa crezi ca esti un privilegiat, ca participi la ceva important si ca ai ajuns chiar acolo unde trebuie. Si într-adevar, în ciuda lipsei de rezultate spectaculoase, cei care au jucat Go în Galati au facut-o mereu cu atitudinea unor maestri.

Sfîrsitul anilor 90 a adus o uriasa schimbare pentru întreaga suflare : democratizarea accesului pe INTERNET. Mai înainte însa, prin 93 sau 94, a sosit în Galati profesorul de literatura americana Bob Lamming.


Era într-o superba dupa amiaz de vara, spre sfîrsitul vacantei daca îmi aduc eu bine aminte, cînd la bancute si-a facut aparitia acest personaj de vreo 45 de ani, carunt, care stia doar boaba româneste, dar care stia Go. L-a adus cineva, sau pur si simplu ne-a descoperit în timp ce explora promenada galateana? Am angajat imediat cîteva partide cu adversarul nostru numarul unu pentru mai bine de un an de zile, cît si-a facut Bob treaba pe la Universitate. Era primul 1 d pe care-l cunosteam. Cu cît entuziasm ne-am apucat cu totii sa escaladam acest versant ivit pe neasteptate în orizontul nostru plat! Bob ne-a primit cu caldura, iar sediul clubului de Go s-a mutat în cabinetul sau de lucru din vasta cladire a Universitatii galatene. Si totul s-ar fi sfîrsit dupa plecarea lui Bob, pentru ca au urmat cîtiva ani de renuntare.

Abia prin 2001 sau 2002, un întreg grup de jucatori înca necunoscuti au oferit motivatia necesara si o implicita provocare celor din garda veche: Tiberiu Gociu, Iulian Lungu, Silviu Stroia, Ana Maria Moise. Principalul animator al noilor veniti si cel responsabil pentru reluarea activitatii de club pe ansamblu a fost Tiberiu Gociu, cel care îi corespunde în multe privinte lui Bogdan Creanga (în special prin calitatea sa de catalizator) cu deosebirea ca, în timp ce Bogdan este un tip teluric, Tibi este un tip solar.

Cu INTERNETUL din ce în ce mai prezent în viata fiecaruia dintre noi, calitatea partidelor a crescut rapid, într-un ritm mult accelerat fata de tot ce se întîmplase anterior. Tot datorita INTERNETULUI, s-a putut comunica mai lesne cu Clubul Sportiv Atari din Braila, condus pîna în prezent de catre Dr. Iulian Toma, care nu a ezitat sa ne viziteze, inaugurîndu-se astfel un lung sir de concursuri interjudetene (intitulat LocalGoKombat) punctate de trei editii consecutive ale Campionatului National de Go pentru Tineret, organizate la Galati. Sediul clubului galatean între 2002 si 2006 a fost gazduit de Casa de Cultura a Studentilor Galati.

Categories: Incomplet, Jucatori Tags:

admin


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Categorii

Arhive