”Se pare ca am o viziune prea romantica despre Go-ul galatean.”

Citatul este luat dintr-un email recent. Și mesajul cred că se voia critic, dar totuși nu îmi este foarte clar ce vrea autorul să spună.

Aparent ideea ar fi că viziunea, visul, dorința sa era una romantică, dar realitatea este acea a unui Go gălățean prozaic, materialist, de aici și dezamăgirea.  Sau poate mesajul e admirativ, adică imaginea cu care a rămas pe retină este aceea a unui Go romantic de-a lungul deceniilor, care acum a căzut în banal.

Personal nu am privit Goul din aceasta perspectivă. L-am privit ca pe ceva natural, care vine de la sine. Dar acum fiind aruncată noțiunea de romantism pe tapet, mi-am schimbat cumva perspectiva. Și neînțelegînd legătura chiar am recitit definiția romantismului. Da, e ceea ce credeam, adică o atitudine desprinsă de realitate, visătoare. Și da, mi s-a mai spus că numele meu mic e melancolie. Pe de altă parte eu mai vedeam romantismul ca rezultatul unei atitudini boeme, muritor de foame dar fericit și plin de pasiune. Da și cam așa a fost Goul Gălățean. Chiar se și vede în cele cîteva povești scrise de-a lungul anilor. Cîteva se pot găsi la categoria sau tagul povești. Cu ocazia asta am decis să bifurc categoria și să adaug una numită Romantismul Goului Gălățean. Sînt destule povești care se așteaptă rememorate.

Trecînd în fugă peste ele, prima tablă de Go din placaj tego șui la care am șlefuit de mi-au ieșit ochii cu speranța ca să îl albesc, dar am rezolvant lipind o coală albă deasupra. Piesele din puluri de table, că da, așa am înțeles eu din cartea lui Gheorghe Păun. Mai confundă omu convexu cu concavu, ce să-i faci. Săracu Bogdan, îi jucau ochii în cap privind la atîtea cercuri. Apoi încercarea mea de a produce seturi de Go comerciale. Aparent simplu, kilu de plastic granule era la vreun dolar. Tot ce mai trebuia era matrița. Și niște cutii de carton. Și așa m-am pus la tren și am plecat prin țară pentru detalii. Era prin 90 și ceva, nu era ca acum, cu internetul să afli totul întins în pat. Pentru table aveam și ideea de mușamale, linoleum, atît de purtată azi. Chiar era linoleum cu model de parchet. Era doar nevoie de un alt model de lemn. Am ajuns la Timișoara pentru asta. Dar surpriză, ăla se face cu o matriță imensă, pe care e modelul, și care e imprimat pe linoleum. Și costa vreo 50 de mii de mărci, că se făceau doar în Germania. Și eu visam două, una pt modelul de lemn una pentru caroiaj. S-au dus tablele. Măcar piesele să iasă. Dar acolo la fel, matrița nu era așa de scumpă, dar tot trebuia să scot ceva zeci de mii de seturi ca să se amortizeze. Ca să nu zic că nu am întrebat, am trecut și pe la fabrica de cartoane pentru cutii. Nici acolo nu mergea fără producție de masă.  Surprinzător, peste tot am fost primit cu bunăvoință și amabilitate. Într-un final am produs două duzini de table de lemn la calitate aproape de realitate.   Douăzeci chiar le-am trimis în state.  O adevărată aventură cu vameșul.

Apoi a mai fost și clubul în sine, o duzină constantă de-a lungul anilor. Nu, nu dirty dozen, eram cuminți. Și eram într-o perpetuă căutare de sediu. Am jucat verile prin parcuri, iernile pe la cîte unul dintre noi acasă, sau pe unde ne mai aciuiam. De la săli de protocol la cămăruțe de ustensile alături de budă.  Ne-au găzduit mai toate locațiile publice, cele trei case de cultură, două a studenților, una a sindicatelor, plus clubul sindicatelor. O dată revenind de la acel club, sîmbătă seara, într-o toamnă tîrzie cînd se lăsase un frig cumplit. Peste tot închis, însetați am dat peste o tarabă cu limonadă. Era și asta rece de te tăia la dinți. Plescăi din limbă și  îi laud tarabagiului marfa:

–  Oaaahhh, bunăă. RECE.

– Păi da, zice omu, și se pregătește să explice privind serios către taraba sa. Probabil voia să își laude investiția. Dar a ridicat ochii la timp și mi-a privit fața. A prins gluma și a început să rîdă. Și noi la fel, rîdeam dîrdîind. Dar era bine, eram tineri.

Am fost pe atunci și promotor. Eram la sediul federației, să mai iau un CIV să îl aduc acasă. Și în camera aia era îngrămădeală. Printre altele era și un morman cu pungi cu piese de Go mici, pentru seturile de 100. Simple, fără table și cutie. Rămăseseră prin depozitele Recoop, și ca să nu fie aruncate au fost trimise la federație. Dar mai fiecare se aranjase cu seturi mai serioase de ceramicăși nu le lua nimeni. Și așa m-am implicat în prima încercare de promovare. Mi-au dat cîte au încăput în geantă, ieftin, două la leu sau cam așa. Dar tot am plecat fără măcar un leu pentru covrig. Am ajuns acasă seara cocoșat de la cărat, și flămînd, dar fericit. Am împărțit toată vara la copii seturi de piese. Ne vedeau jucînd, întrebau erau entuziasmați, dar nu aveau piese.

-Ia de colea și scoteam din buzunare un set. Tragi linii pe un carton și poți să joci.
Fiecare a luat piesele dar nu am mai văzut unul la față.

Cînd am plecat în Polonia, doi oameni hai hui pe tren, eu cu țoalele într-un cărucior de piață, pentru că nu existau pe vremea aia valize cu role, cred că a fost cît se poate de romantic.

Și am mai plecat și în Olanda mulți ani mai tîrziu.  N-am reușit să strîng decît jumătate din bani. Și a sărit clubul pentru mine, mi-au oferit bani împrumut, apoi cînd am reușit să strîng pentru a returna au refuzat să îi ia, toți. Acum m-am prins că a fost plănuit așa.

Sau cînd am pornit o partidă prin corespondență cu Bob Terry. De fapt trei, pentru că a jucat și Sandu și Iulian. Nu mai știu cîți ani am jucat cîte o partidă pe lună. Dar pînă la urmă s-a inventat înternetul și așa am terminat.

Și a mai fost și anul cînd Bob Lamming ne-a găzduit clubul în sala lui de literatură engleză. Atunci m-am găsit erou să organizez finala cupei. Ce mare chiflă, mergi la Hotel Sport să vorbești de cazare, apoi la universitate pentru spațiu de joc. Decanul se uita la mine ca la un babuin de care nu știa cum să scape, dar mi-a semnat cererea pentru a putea juca în acel hol larg de la intrare. Vin oamenii, mai e oră pînă să începem, dăm să scoatem mese și scaune dintr-o clasă, dar femeia de serviciu ne pîndea.

-Nu e voie.

-Ba e voie, am hîrtie semnată de decan.

-Scrie de hol nu de mese și scaune. Vorbește cu decanu.

Ajung la decan care ”întîmplător” sîmbătă dimineața era acolo. Mă primește cu un zîmbet șugubăț. Făcuse o glumă tare bună. Am schimbat vreo două vorbe, dar se vedea clar că voia să se amuze, eram pe tarlaua lui, nu aveam ce face, nu știam pînă unde e dispus să mă umilească, așa că i-am mulțumit și am pornit să car scaune de acasă. Dar aveam nevoie de mașină. Emil era soluția dar el nu a acceptat mîrlănia asta, și m-a scos din budă cu două telefoane. Și nu numai că nu am jucat pe hol, ci chiar în bibliotecă, după ce studenții care studiau acolo au fost evacuați.

Și asta e pe scurt. Goul gălățean a fost de-a lungul deceniilor destul de romantic, și sper să mai fie.