Brăilago

Brăila, Go, restul se înţelege

RSS 2.0

Școlile de Go


 

În Go, actuala rivalitate dintre Coreea, China și Japonia este doar de dată recentă. În ultimii ani, atît China cît și Coreea nu fac decît să recupereze supremația absolută pe care Japonia, fără nici un fel de dubiu, a deținut-o timp de mai multe secole în fața oricui altcuiva. Pentru a înțelege cum a ajuns elita Go-ului japonez în această poziție dominantă, va trebui sa ne întoarcem în timp, preț de vreo 400 de ani, într-o perioadă istorică extrem de agitată – cea a războiului civil care a dus la unificarea Japoniei.

(extrase din Go History Pages, de Andrew Grant)

 

Oda Nobunaga, samuraiul care a început procesul de unificare a țării, era totodată un puternic și entuziast jucător de Go. El a pus să fie găsit cel mai bun jucător al timpului, în scopul de a și-l face profesor. Întîmplarea a făcut ca în acea perioadă, cel mai puternic jucător de Go să fie un preot budist (din secta Nichiren) pe nume Nikkai, care locuia într-o pagoda numită Hon’inbo, în templul Jakkoji din Kyoto.
În 1578, în timpul unei vizite în Kyoto, Nobunaga a trimis după preot și a rămas profund impresionat de măiestria acestuia în Go. După standardele vremii, Nobunaga însuși nu era nici pe departe un jucător slab – fapt care nu l-a împiedicat însă pe Nikkai să-i dea 5 pietre handicap (luîndu-ne după partidele notate care au supraviețuit acelei perioade, se pare că Nikkai avea aproximativ tăria unui 5 dan amator al zilelor noastre). Tot Nobunaga a fost cel care s-a referit la Nikkai numindu-l „Meijin„, ceea ce înseamnă „expert” sau „om important” – termen care ulterior va fi aplicat ca titlu onorific celui mai puternic jucător al momentului.

După moartea lui Nobunaga sarcina unificării Japoniei a fost preluată de către unul dintre generalii săi, Toyotomi Hideyoshi – și el un puternic jucător de Go … care, bineînțeles … l-a păstrat pe Nikkai ca profesor.
În 1588 Hideyoshi a poruncit tuturor jucătorilor de top să participe într-un concurs, pentru a le determina forța de joc. După cum era de așteptat, Nikkai a cîștigat concursul și, ca premiu, Hideyoshi i-a stabilit un salariu anual. Totodată a rămas hotărît ca, în partidele cu Nikkai, toți ceilalți jucători vor trebui să joace de acum încolo cu negrele (sau un handicap oarecare). Cam în aceeași perioada Nikkai și-a schimbat numele in Sansa, adoptînd și titlul de Hon’inbo – după denumirea pagodei unde locuise. Astăzi el este cel mai bine cunoscut sub numele de Hon’inbo Sansa.

Procesul unificării Japoniei a fost încheiat în 1600 de către Tokugawa Ieyasu care a devenit Shogun trei ani mai tîrziu. Ca și predecesorii săi, Ieyasu era un priceput jucător de Go și ca atare a luat un număr de decizii care să asigure dezvoltarea ulterioară a jocului.
Prima dintre aceste decizii a fost stabilirea postului de Godokoro – un salariat în cadrul guvernului (Sansa fiind primul ocupant al acestui post). Godokoro răspundea de toate problemele în domeniul jocului de Go (de exemplu, era singurul care putea face promovări în ranguri). El era profesorul shogunului – și ca atare era de așteptat sa abandoneze Go-ul competițional; de fapt putea juca (în principiu) dar numai cu permisiunea shogunului. Postul se bucura de un imens prestigiu iar deținătorul său căpăta o influenta care depășea cu mult lumea Go-ului … deoarece beneficia de o poziție atît de apropiată de urechea shogunului.
Numai deținătorul titlului Meijin putea candida și pentru cel de Godokoro – acesta din urmă nefiind însă obținut în mod automat. Sansa a devenit Godokoro în 1603; de fapt el a cîștigat și postul echivalent pentru Shogi (sah japonez), cel de Shogidokoro, deoarece era cel mai puternic jucător și în acest domeniu. După scurt timp, el a renunțat totuși la acest din urmă post, pentru a se putea concentra numai asupra Go-ului.

Titlul de Meijin necesită cîteva lămuriri. Așa cum s-a mai menționat, „meijin” însemna „expert„, „maestru” … și inițial nu avea vreo altă semnificație specială. În noul sistem divizat de ranguri, Meijin a devenit însă rangul cel mai înalt – fără a putea fi totuși echivalat cu modernul „9 dan„, din moment ce numai o singură persoană putea fi deținătoare a titlului. Pentru a deveni Meijin, un jucător trebuia să fie unanim recunoscut ca fiind cel mai puternic jucător al momentului. În perioada Edo (1600-1868) nu a existat Meijin – și în consecință nici Godokoro – deoarece jucătorii de top erau mult prea apropiați ca tărie de joc, niciunul dintre ei nu a reușit să iasă în evidență în fața celorlalți.

În perioada aceea rangurile dan nu erau încă divizate. Clasificarea jucătorilor se făcea totuși in funcție de handicapul pe care îl primeau din partea unui jucător de rang Jozu. Jozu (care ulterior a fost echivalat rangului de 7 dan) era rangul maxim la care, in mod normal, un jucător putea ajunge. Mai presus de Jozu se aflau numai Meijin si jun-Meijin (aproape-Meijin), dar promovarea la aceste ranguri se făcea numai in circumstanțe speciale. Rangul unui jucător era deci exprimat, de exemplu, ca fiind: „două pietre împotriva lui Jozu” (cuvîntul „jozu” înseamnă „priceput„).

Următoarea măsura luată de către Ieyasu pentru promovarea Go-ului a fost stabilirea, în 1605, a „Jocurilor de la Castel” (o-shiro-go). Acestea erau partide oficiale între jucătorii de top, jucate în prezența shogunului. La început aveau loc la intervale neregulate și nu asigurau încă un venit fix, dar în 1628 au fost mutate la Castelul Edo devenind un eveniment anual (cu toate că data exacta – a 17-a zi a lunii a XI-a – nu a fost stabilită decît în 1716). „Jocurile de la Castel” erau punctul de referință a calendarului Go-istic, la ele putînd participa doar conducătorii „Școlilor de Go” și jucătorii de rang Jozu sau jun-Meijin. Meijin-ul nu participa niciodată, fiind considerat ca mai presus de orice competiție.

Dintre toate schimbările care au avut loc în aceea perioadă în Go-ul Japonez, cea mai importantă – și cu efecte remarcabile pe termen lung – a fost înființarea celor patru „Școli de Go„. Se consideră că toate au luat ființă in 1612, cînd toti jucătorii de top (Jozu sau mai puternici) au început sa primească salarii anuale (pînă atunci numai Sansa primise bani de la guvern). De fapt, probabil că cele patru școli își începuseră activitatea cu cîțiva ani mai înainte.

Sansa a fondat cea mai prestigioasă (și mai cu dărnicie susținută) școală, pe care a denumit-o „Hon’inbo„. Doi dintre elevii săi, Nakamura Doseki și Yasui Rokuzo (care mai tîrziu și-a schimbat numele în Santetsu) au fondat școlile „Inoue” și respectiv „Yasui„. Cea de a patra școală, „Hayashi„, a fost fondată de către Hayashi Monnyusai; denumirea acesteia se datorează modestiei lui Monnyusai care a considerat ca fiind exagerat numele „Mori(pădure) – sugerat de către shogun – preferindu-l pe cel de „Hayashi” (lemn).

Toate cele patru școli și-au stabilit sediul în Edo (modernul Tokyo) iar următorii 250 de ani de istorie a Go-ului in Japonia sînt de fapt povestea competiției lor pentru supremație, desfășurată de obicei in jurul tablei de Go … dar apelînd – nu rareori – chiar și la nerușinate complicități politice.
Școala „Hon’inbo” a avut în mod evident cel mai mare succes dintre cele patru, cu toate că nici ea nu a fost scutită de perioadele sale dificile (în special cea de la începutul secolului XVIII). Totuși dintre cei 10 jucători care au cîștigat titlul Meijin – înainte ca acesta să devină actualul turneu anual – 7 au provenit din școala „Hon’inbo” (ceilalți fiind: doi „Inoue” și un „Yasui„).

* * *


Povestea  este preluată din colecția de povești culese de Radu Baciu.

Categories: Povesti Tags:

Costel


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Categorii

Arhive