Am aflat despre Go din revista Știință si Tehnică, cred ca era prin ’82-83. N-as fi știut anul dar mi-am mai amintit din istorisirile gălățenilor care descoperiseră Go-ul tot din articolele dl. Gh. Păun. Asta pentru că amintirile mele despre Go sunt extrem de subiective, țin minte stări, emoții legate de joc si mai puțin date exacte, așa ca istorisirea mea fiind mai degrabă reală subiectiv decât cronologic. Oricum eram prin clasa a șaptea-opta deci are ceva sens, eu fiind născut in ’68.

În fine, țin minte că am fost imediat interesat de joc pentru că i-am înțeles repede regulile și am am început să desenez cu creionul pe foaia de caiet de matematică poziții din revistă sau imaginate. Am avut după un timp surpriza să descopăr în colegul meu de bancă din clasa a opta, Adrian Neagu, un coleg de joc și el interesat de piesele albe și negre și cu care am început să joc pe caiet de matematică, la școală. În timpul orelor de română în special :). Știam despre joc doar cât citisem în articolele dlui. Păun, dar totuși îmi amintesc că jucam mai mult un atari Go, porneam din centru sau de undeva aiurea și încercam să ne capturăm unul pe altul. Știam și de noțiunea de teritoriu dar nu prea eram interesați, era mai captivant să ne capturăm, adrenalina era mult mai recompensatoare. Cred că am jucat în felul acesta vreo 10-20 de partide.

Tot in perioada aceea am jucat puțin și cu prietenul meu din copilărie Lucian Mitoșeriu. El era foarte bun la matematică și pasionat de șah si trăgea de mine să jucăm șah, bineînțeles. Abia îi puteam face față la șah, mai câștigam și eu o dată la 3-4 partide, iar în felul ăsta nu prea era amuzant pentru mine dar nici pentru el. Așa că atunci când am aflat despre Go, l-am provocat să învețe regulile și să ne întrecem la un joc nou. L-am pierdut ca partener de joc însă după o partidă în care s-a încăpățânat sa nu creadă că va pierde în scară un grup, deși ii explicasem noțiunea. A vrut sa pună piese pînă când la margine a fost evident că pierde. ‚Ce joc tâmpit’ a zis el, și asta a fost, n-am mai jucat.

În liceu, colegul de bancă din gimnaziu a ajuns în altă clasă, așa că, în lipsa de alți oponenți, Go-ul a rămas deoparte. Pe atunci, după școală, viața mea sportivă, atât cât exista, era aproape exclusiv bazată pe baschet și undeva în perioada ’84-’85, cred, l-am reîntâlnit pe teren pe Bogdan Creangă, cu care fusesem coleg de gimnaziu. Juca bine baschet și am intrat în vorbă, că ce-ai mai făcut, ca băieții. Imediat a venit vorba de Go, că n-am cu cine și așa, și el s-a uitat atent la mine cu privirea lui misterioasă și a zis că știe să joace și el. Cred că a doua zi am jucat la băncuțe, la P-uri. M-a ofticat când mi-a propus să-mi dea handicap, dar a devenit repede clar că era mai bun, mult mai bun. Din câte îmi aduc aminte, am ajuns destul de repede la 4 pietre handicap sau chiar am plecat de acolo. Spre meritul lui, a avut răbdare și am jucat multe partide, astfel că am ajuns să jucăm, în timp, aproape la paritate (eu cu negrele). Nu aveam limită de timp și, cum eu cădeam destul de mult pe gânduri, partidele durau binișor. Bogdan era răbdător cu mine, nu mă grăbea, deși studia destul de mult trecătorii în timp ce mă aștepta să mut. Îmi amintesc, odată, că era probabil într-una din stările de exasperare pe care i le provocam și un puștan ne tot bâzâia: ce-i jocul ăsta și ce-i cu piesele, etc., iar el i-a trântit scurt: “E Go! Și acum go de aici.” M-a umflat un pic râsul și am mutat mai repede să salvez copilul :).

După un timp, probabil că și răbdarea lui Bogdan avea o limită, așa că mi i-a prezentat pe rând, pe Iulian Ilie și Cristi Zamfirache parcă. Aici nu prea mi-e clar cum a fost, dar am jucat destul de mult cu ei pentru că erau pasionați. Destul de repede însă au devenit mai buni, dacă nu erau deja de la început; țin minte doar că mă depășeau la citit pozițiile și, în final, mă simțeam cam neputincios în fața lor.

Am jucat destul de mult cu Dorin Barbu, prieten bun din liceu, pe care l-am învățat de la zero. A câștigat primul concurs la care a participat în Galați, la categoria peste 15 sau 20 kyu. Cu Codrin Vasiloancă, prezentat cred că tot de Bogdan Creangă, am jucat o vreme foarte mult. A avut Bogdan darul ăsta că îi cunoștea pe toți și reușea și să-i aducă împreună. Cu Codrin am fost pe aceeași undă; amândurora ne plăcea să cântărim bine pozițiile și să intrăm în transa jocului. Venise vremea mea să am răbdare cu jucătorii nou-veniți și mi-a plăcut foarte mult să fac asta.

Multă vreme am încercat să dezvolt pasiunea pentru Go mergând la club; auzisem că este unul săptămânal la Casa de Cultură a Sindicatelor din Galați, așa că, după mai multe obstacole în a afla ce și cum, m-am hotărât să mă duc. Întâmplarea a făcut ca, în noaptea dinaintea acelei zile de club (prin vara lui ’86), să aibă loc un cutremur în Vrancea, care s-a resimțit puternic în Galați. După ce cutremurul s-a terminat, eu m-am dus la culcare și duminică dimineața, la ora anunțată, 11:00, eram la club la Casa de Cultură a Sindicatelor. Acolo, spre stupoarea și dezamăgirea mea, nimeni! Am aflat mai târziu că toți renunțaseră să mai vină la club, căci nu dormiseră noaptea de griji sau pur și simplu nu li se mai păruse potrivit să joace după un asemenea eveniment. N-aveam eu parte de duminici de Go la club, trebuia să încep să mă obișnuiesc cu asta…

Cu Sandu Teodor, Costel Pintilie am jucat la băncuțe pe faleză și tot așa, pe unde ne nimeream să ne întâlnim. Aveau stiluri diferite: Sandu calculat și Costel foarte rapid, juca aproape „din mână”, cum se mai zice. Tot acolo l-am întâlnit și pe Emilian Dima.

Mandache Niculae: m-am intersectat și cu el la un moment dat, dar a fost prea bun pentru mine la momentul respectiv și, după prima partidă, nu ne-am mai întâlnit. M-am întâlnit cu Kuki Gamulea cu diverse prilejuri și am jucat oricând aveam ocazia, dar mai mult la pahare de vorbă și mai ales ne plăcea pe vasul „Libertatea” pe faleză.

În facultate, în București, am jucat sporadic, mai ales că nu eram adeptul cluburilor; era un club la Preoteasa, dar păreau că aveau gașca lor și nu mă prea potriveam în peisaj. În acest context, l-am întâlnit pasager pe Lucian Deaconu, care era student și stătea în Regie ca și mine. Țin minte că avea pe atunci un stil de viață total dedicat Go-ului, adică părea că numai asta face, juca cu oricine era interesat și era mereu în căutare de parteneri de joc. Am jucat de câteva ori, până a devenit clar că e mai bun și nu am mai fost interesat să-mi iau mereu bătaie și, cred, nici el să mi-o acorde.

Revenind în vacanțe în Galați, i-am întâlnit și pe Radu Popescu, Tiberiu Gociu, Mihai Culea. Am jucat cu ei, dar tot sporadic, pe unde apucam.

În primul an după facultate, am revenit o perioadă în Galați și memorabilă a fost reluarea activității de la băncuțe și întâlnirea cu Bob Lamming, un profesor american care venise în oraș cu o bursă Fulbright. Ne-am atașat imediat și, în anul acela, clubul de Go s-a mutat în laboratorul lui de engleză de la facultate, fiind foarte entuziasmați că putem juca cu cineva de tărie 1 dan! Din toamna aceea, din ’94, datează și primul rezultat notabil în competiții, un loc 3 la Brașov – Campionatul Național pe Echipe. Bob era masa 1, iar eu și Costel masa 3 sau 4, la masa 2: Cristian Zamfirache.

Memorabilă a fost și  o săptămâna în Delta, unde care am mers cu Bob Lamming în primăvara următoare. Țin minte că am avut timp de exact 3 partide în timpul călătoriei cu vaporul de la Galați la Sf. Gheorghe și la fel și la întors. A fost o experiență miraculoasă într-un anumit fel, pentru că niciodată nu am mai putut să aduc laolaltă după aceea marea, Dunărea, plaja la mare, caii sălbatici și Go-ul, toate îmbinate fericit într-o săptămână de vacanță.

Prin 2000, am reprezentat Galațiul la un open EGF la Varșovia. Mi-a plăcut să vizitez orașul și am făcut și o figură onorabilă acolo.
Pe Bogdan l-am revăzut în 2004 la turneul Olimpia de la Amara. A fost frumos; am depănat povești seara la terasă și ne-am distrat în pair Go pe malul bălții. În 2009, m-am reîntâlnit cu o parte din gălățeni la Cupa Shusaku de la Târgu Mureș; cred ca acolo i-am intalnit prima dată pe Iulian Lungu si Silviu Stroia. De asemenea, l-am revăzut și pe camaradul meu de armată, Gedo Levente, pe care îl învățasem să joace, și cu acel prilej m-a învins la paritate.

Am mai jucat în diverse competiții, figurând ca aparținând când la Galați, când la București (unde locuiesc din ’95), fără vreun rezultat notabil, dar perseverând să particip doar pentru că din când în când mi se face dor de joc.

Ca un eveniment important pentru mine, dar care vorbește mai mult despre calitatea de om și dascăl în Go a dlui Radu Baciu, țin să-mi amintesc că undeva după 2000, m-a acceptat să joc în programul lui de mentorat, chiar dacă nu se numea așa, și nu era declarat public. Dl. Radu Baciu a jucat cu mine doar pentru că l-am rugat într-un email, deși nu mă cunoștea până atunci, nu știa nimic despre mine, iar eu îl știam ca pe un zeu din Preoteasa și de la concursurile la care fusesem. Cred că am început de la 9 pietre handicap și ajunsesem pe la 4 când am încetat să mai joc, având job, familie, etc., și timpul de zi cu zi își cerea drepturile. Am regretat că nu am continuat, dar nu mi-a reproșat; bănuiesc că mai întâlnise destule situații din astea. Însă dl. Radu Baciu a fost ultimul cu care am mai simțit conexiunea aceea umană prin joc, fluidul acela energetic care parcă te duce într-o altă lume prin simpla înfruntare a pieselor albe și negre așezate cu grijă pe tabla de joc.

Revenind la Galați, privind retrospectiv, Bogdan Creanga a fost omul în jurul și cu ajutorul căruia s-a răspândit la început jocul în Galați. Apoi Iulian Ilie a preluat ștafeta și a fost liderul organizatoric și ca tărie de joc, o lungă perioadă de timp. Pentru mine, Costel Pintilie a fost în toți anii de când a apărut în comunitate un liant și facilitator înnăscut, care a menținut legăturile cu toți și a ținut aprins focul în casa Go-ului din Galați, oricare ar fi fost și oricum s-ar fi numit ea.