---

 

(extrase din Go History Pages, de Andrew Grant)

Din momentul în care a fost înființat, postul de Godokoro avea să fie vacant perioade cu mult mai lungi decît cele în care a fost ocupat, deoarece numai un veritabil mare jucător putea spera să-i fie atribuit. Atunci cînd nu exista Godokoro, promovările erau convenite de către șefii celor patru Școli – ceea ce putea duce la un impas in cazurile în care doi dintre aceștia aveau pretenții la titlul de Meijin (situație care de altfel s-a repetat extrem de des în perioada Edo).

Primul impas de acest fel a intervenit in 1644, între Honinbo Sanetsu și Yasui Sanchi care, nereușind să ajungă la o înțelegere, au apelat direct la guvern pentru a rezolva disputa. Autoritățile au decis ca cei doi să susțină un “Sogo“, cîștigătorul acestuia urmînd să devină Meijin (termenul japonez “sogo” s-ar traduce prin “înfruntare în go” – un meci care să decidă diferendul dintre jucători).
Meciul urma să fie format din șase partide, numărul par fiind intenționat ales, pentru ca cei doi să poată juca de tot atîtea ori cu albele și cu negrele; pe atunci nu se juca cu komi. Prima partida a avut loc in 1645, restul continuînd într-un ritm extrem de lent pînă în 1653 … iar rezultatul a fost egal (3-3), cel care a jucat cu negrele cîștigînd de fiecare dată. În consecință, guvernul a respins cererile ambilor jucători.

În 1658, după moartea lui Sanetsu, în fruntea școlii Honinbo a ajuns succesorul acestuia, Doetsu … iar speranțele de promovare ale lui Yasui Sanchi au revenit. Între timp partea administrativă a Go-ului fusese reorganizată.

În 1662, Go-ul și jocul de Shogi au fost plasate sub jurisdicția unui oficial guvernamental denumit Jisha-bugyo. Acesta s-ar traduce ca “responsabil pentru temple si mînăstiri“, postul fiind deținut prin rotație de către trei (uneori patru) funcționari care-l ocupau pe rînd, cîte o lună fiecare. După cum o sugerează și numele, preocuparea principala a acestora era legata de problemele religioase ale imperiului, iar plasarea Go-ului sub controlul acestora ar putea părea bizara … dar aceasta nu se datora probabil decît mai vechilor legături ale jocului cu Budismul.
Jisha-bugyo avea menirea de a rezolva (din partea guvernului) viitoarele dispute – ca cea dintre Sanetsu si Sanchi – dar nu se implica în mod direct in administrarea Go-ului, aceasta revenind totuși conducătorilor principalelor Școli de Go sau lui Godokoro (dacă exista unul).

În 1668 Sanchi a decis că venise momentul să încerce din nou promovarea la Meijin Godokoro, de asta data însă ocolindu-și rivalii din celelalte Școli … făcînd cererea direct la Jisha-bugyo. Se mai spune că în același timp, iși convinsese niște prieteni foarte influenți să îl susțină în fața responsabililor guvernamentali … drept urmare, numirea sa fiind făcută fără consultarea celorlalți conducători de școli iar Sanchi devenind cel de al treilea Meijin Godokoro din perioada Edo.

Bineînțeles că manevra lui Sanchi i-a deranjat în mod deosebit pe conducătorii celorlalte școli – și nu în ultimul rînd pe succesorul lui Sanetsu, Honinbo Doetsu. Acesta il învinuia pe Sanchi de a fi “cumpărat” promovarea pe care nu reușise sa o “merite“, in fața mentorului său – Sanetsu. Doetsu a obiectat imediat față de Jisha-bugyo, cerînd un Sogo cu Sanchi. Era o pretenție riscantă (avînd în vedere că numirea lui Sanchi constituia – teoretic, cel puțin – un act al Shogun-ului), Doetsu criticindu-și de fapt, în acest fel, superiorii. Se pare ca Jisha-bugyo a încercat chiar să-l intimideze, aprobînd meciul dar amenințîndu-l că va fi exilat pentru tot restul vieții, pe o insulă îndepărtată, în cazul în care va pierde; se mai spune că singura replica a lui Doetsu ar fi fost că nici măcar în fața amenințării cu moartea nu și-ar retrage provocarea.
Poate și datorită lentorii cu care se desfășurase primul meci al lui Sanchi, decizia lui Jisha-bugyo a fost ca acest sogo sa fie compus din 60 de partide – jucate într-un ritm de 20 de partide pe an. Doetsu trebuia sa înceapă prin a lua handicap (josen – toate partidele jucate numai cu negrele), din moment ce era numai Jozu – in timp ce Sanchi era bineînțeles, Meijin. Handicapul urma sa fie revizuit daca vreunul dintre jucători ar fi ajuns sa conducă la o diferență de 6 victorii sau ar fi cîștigat consecutiv 4 partide.

Prima partidă a avut loc in 1668 si a fost jigo (egalitate). La vremea respectivă se vorbea că acest rezultat ar fi fost “aranjat” la cererea lui Sanchi. Indiferent dacă a fost – sau nu – așa … în acel moment s-a stabilit un precedent straniu: a devenit o obișnuință ca prima partida din orice sogo jucat de atunci încolo să fie un “jigo prearanjat“.
Meciul a progresat într-un ritm cu mult mai lent decît cel prevăzut inițial. In 1675 fuseseră jucate numai 20 de partide; după cea de a 16-a Doetsu conducea cu 9-3 (patru partide fiind jigo), așa încît s-a trecut la handicap senaisen (Doetsu juca cu albele la fiecare a treia partidă); nu a contat prea mult … din moment ce a cîștigat următoarele trei (din patru) partide – pierzînd numai una jucată cu albele. Pentru Sanchi a fost, in orice caz, suficient; a abandonat meciul si a demisionat din postul de Godokoro, în 1676. Aproape imediat, sau la scurt timp după aceea, a renunțat si la titlul de Meijin.

Pentru a fi corecți fata de Sanchi, trebuie subliniat ca el nu a jucat totuși niciodată in termeni de egalitate cu Doetsu, opinia profesioniștilor moderni fiind ca numai un veritabil Meijin l-ar fi putut tine pe Doetsu la o piatra handicap, pentru atît de mult timp.
În ceea ce-l privește pe Doetsu … acesta nu-și dorea sa ajungă Meijin, el însuși. Îl provocase pe Sanchi numai ca o chestiune de principiu; el este însă considerat ca un fel de “Meijin neoficial“. După ce-și dovedise punctul de vedere … și probabil simțind că rezultatul acestui meci constituia modalitatea perfectă de a-și încheie cariera … a renunțat la titlul de Honinbo în anul 1677.

 

Povestea  este preluată din colecția de povești culese de Radu Baciu.