Ideea unor „sesiuni de informare despre GO” pe toată durata târgului de carte „Axis Libri” datează dinaintea editiei a VII-a, dar Ioana, mult mai realistă şi mai puţin entuziastă decât unii dintre membrii visători ai clubului nostru s-a opus aşa că atunci am făcut doar vineri seara, cu o participare foarte redusă.

Profitând de scurta deplasare în străinătate a elementului suprarealist, noi, adică Costel, eu şi domnul Secară, am pus la cale aventura. Eu m-am ocupat de redactarea unui material publicitar de tip roll-up (80×200 cm) şi de realizarea unei sigle pentru clubul nostru. Roll-up-ul şi sigla erau teribil de necesare deoarece calitatea grafică şi artistică a materialelor publicitare utilizate de diverse edituri de prestigiu din ţară este deosebită şi noi nu puteam să ne lăsăm mai prejos pentru că ar fi afectat imaginea bibliotecii „V.A.Urechia” ceea ce nu voiam cu nici un chip să obţinem. În plus acesta ar fi fost de folos ori de câte ori ne întâlneam la sediul bibliotecii dar şi la „Biblioteca estivală” din parcul „Eminescu”.

Pe lângă „regulamentul complicat” am mai pregătit şi un sondaj simplu pentru a depista oportunitatea înfiinţării unei grupe de juniori şi a orarului cel mai convenabil.

După unele discuţii cu Costel am purces la executarea materialelor, la imprimarea unui exemplar şi m-am deplasat la sediul bibliotecii spre a lua legătura cu domnul Secară, lăsat de grijulia noastră organizatoare, Ioana, să ne poarte de grijă.

Cu toate că era foarte ocupat, urmând să lanseze (cel mai probabil la apă având în vedere prognoza meteo) peste 20 de cărţi în cadrul festivalului, m-a primit cu răbdare, s-a uitat pe materiale şi s-a albit când a văzut că e vorba de un roll-up care, aveam să aflăm mai târziu, costa peste 450 lei, dar, spre meritul lui, nu a respins din prima dorinţele noastre. Într-adevăr, este decizia directorului sau a departamentului financiar dacă este oportun orice material cu caracter publicitar. Este cât se poate de amuzantă încercarea unor persoane de a se substitui factorilor de decizie neavând la dispoziţie toate datele pentru a judeca asupra unor chestiuni care le depăşesc. Oricum, în viziunea mea (viaţa e un joc de GO ceva mai complex, chiar multidimensional) roll-up-ul era foarte uşor, putând fi sacrificat în orice moment, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar acest sacrificiu major din punct de vedere financiar a atras după sine obţinerea celei mari realizări din punct de vedere organizatoric: includerea GO-ului în programul oficial al festivalului, la sectiunea „zilnic, pe toată durata târgului”. Poate, anul viitor, cu sprijinul clubului „Atari” Brăila şi a Asociaţiei de GO Brăila (din care sperăm că vom face parte şi noi cât de curând) vom putea organiza şi o cupă „Axis Libri” la GO pentru copii, după modelul clubului de şah.

Domnul Secară a reuşit chiar mai mult decât mă aşteptam, aşa încât, atunci când a ajuns Ioana, nu a avut decât să scrie şi să semneze referatul pentru că toate erau deja printate şi corectate acolo unde gramatica, vechea mea duşmancă din generală, îmi întindea curse pe care nu ştiam cum să le evit. Chiar şi textul care ar fi trebuit să fie pe roll-up era imprimat pe mai multe foi, ce-i drept sub titulatura improprie de „regulament”, când era vorba de „câteva idei despre GO”. Aveam chiar şi sigla mare, pe un A4 ţiplat, şi, culmea răsfăţului, mai multe regulamente complicate color.

Acestea fiind pregătite şi Ioana mai mult moartă decât vie de îngrjorare, am purces la prima zi a târgului, purtând în spinare 3 seturi de piese din amidon plastifiat rezistente la intemperii şi trei „table” 19x imprimate pe A2 şi ţiplate chiar în dimineaţa respectivă. Eu am avut ideea de a adăuga sigla Clubului de GO „Axis Libri” şi am reuşit să le încadrez într-un A2. Imprimarea şi ţiplarea m-au costat circa 50 lei 3 bucăţi, pe care le-am donat cu dragă inimă clubului, ca un fel de contribuţie pe anul în curs. Cu acest prilej am prins şi câteva imagini de la „deschiderea oficială”.

După cum se poate observa, vremea nu prea ţinea cu cartea ceea ce a determinat organizatorii să adăpostească oficialii sub umbrele mari şi verzi. Dar publicul a fost pe baricade, gata să audă ce aveau de spus personalităţile din cultura gălăţeană la festivitatea moderată cu delicateţe şi farmec de Angela Ribinciuc.

Apoi, rezolvând problemele organizatorice cu Ioana, m-am dus acasă să mă odihnesc, pentru că, sănătatea cam şubredă încă nu-mi permite să fac eforturi mai mult de 3-4 ore la rând.

La ora stabilită în programul oficial, chiar din prima zi, eram pregătiţi să începem în forţă. Ioana găsise o masă, cam uzată ce-i drept, dar foarte potrivită necesităţilor noastre nu prea ridicate. Am scos cele 3 jocuri pregătite de dimineaţă, le-am întins pe tablele proaspete (din păcate cele 10 table achiziţionate de mine acum 2 ani de la Clubul de Go „Radu Baciu” din Bucureşti au rămas la Brăila aşa că ne-am descurcat cum am putut) şi a şi apărut primul vizitator, cam neavenit: ploaia.

În ciuda ploii l-am provocat pe Costel la o partidă pe care, după câteva mutări am cedat-o Ioanei sub pretextul de a face câteva poze „de efect”. Cum ploaia nu se oprea Ioana s-a adăpostit sub o umbreluţă simpatică şi s-a apucat să joace serios cu Costel. Chiar a reuşit să plaseze şi mutarea ei preferată – „tengen”.

Costel s-a lansat în tot soiul de explicaţii tehnice pe care Ioana le-a sorbit cu nesaţ, încercând, fireşte, să păcălească pe toată lumea că ea nu ştie şi nu înţelege, în fond nu este decât o fată frivolă şi mercantilă. În realitate e o tipă foarte inteligentă şi serioasă, care pune pasiune în tot ceea ce face.

Desigur fervoarea cu care Costel explica şi Ioana asculta nu putea să nu atragă un număr de curioşi să vadă ce nebunie se întâmplă în ploaia, care, între timp îşi cam dădea duhul, speriată de indiferenţa combatanţilor.

După puţin timp o fată din public a luat locul Ioanei care s-a repezit să rezolve câteva probleme de natură organizatorică.

A apărut şi domnul Frangu care, parolist, nu a ţinut seama de condiţiile meteo. Şi a intrat direct în pâine completând şi nuanţând explicaţiile lui Costel. Care erau destul de avansate, sdk spre dan.

Observând cât de avansate sunt explicaţiile lor şi cât de perplexe fetele din public, i-am cedat aparatul foto Ioanei şi m-am alăturat celor 2, încercând şi reuşind să arăt câtorva persoane ce e libertatea, cum se capturează o piatră şi trecând direct la joc, adică la atari GO. Într-o pauză am avut timp să discutăm despre câteva cărţi pe care eu le consider absolut necesare în limba română (caietele coreene editate de Baduktopia şi „GO as communication” de Yasuda Yasutoshi 9 dan). Cu profesionalismul ei obişnuit, Ioana a conchis că poate traduce uşor caietele, dacă o ajutăm şi noi la termenii tehnici, dar cartea domnului Yasuda va fi mai dificil de tradus, având textul mai „dens”.

După aceste discuţii Costel şi domnul Frangu s-au încins la o partidă la care am asistat şi eu atât cât mi-a permis timpul, pentru că am fost „de servici” la explicat reguli şi la împărţit pliante. Printre persoanele cărora le-am explicat regulile s-a aflat şi domnul „Fluierar” care, în semn de recunoştinţă, mi-a dăruit o carte, cu însemnări de călătorie ale dumnealui.

La un moment dat Ioana mi-a înapoiat aparatul foto, la timp pentru a surprinde cu cât de multă pasiune distribuiau Costel şi Laurenţiu (aşa cum insistă domnul Frangu să-i spunem dar mie îmi vine greu să-i spun astfel din pricina respectului) materiale publicitare.

Ar mai fi de menţionat o întâmplare hazlie din prima zi. M-am întâlnit cu o colegă de şcoală generală, şefă de clasă la „D” (eu eram la „C”) la defuncta Şcoală Gimnazială nr. 21 (acum absorbită de Liceul de artă „Dimitrie Cuclin”). Evident că am invitat-o să joace o partidă de atari GO. Ştiind că este economistă şi dorind să o încurajez am precizat că GO-ul este un joc care se pliază foarte bine pe modul de gândire al unui economist care, de obicei, câştigă în faţa unui inginer (dacă au învăţat în acelaşi timp). Dorind să o învăţ „scăriţa” şi „dublu atari” am condus jocul în direcţia respectivă. La un moment dat am afirmat că are două mutări câştigătoare. Şi fata a văzut pe tablă şi m-a prins în „dublu atari”. Incredibil, mă învinsese un începător ! N-am putut să nu exclam „Costel, Costel, m-a bătut !!! M-a prins în dublu atari !!!” Evident că a fost partea cea mai amuzantă din zi, aş spune din întreaga săptămâna. Domnul Frangu a comentat cu zâmbetul pe buze: „Profesorii îşi doresc să fie depăşiţi de elevii lor dar nu din prima zi”, ceea ce pe mine m-a amuzat şi mai tare. Până la urmă m-am bucurat că am reuşit s-o înveselesc, pentru că în ultima vreme am văzut-o destul de tristă şi abătută. Dar acest efect pozitiv al GO-ului asupra oamenilor nu este descoperirea mea ci a domnului Yasuda 9 dan.

Aşa s-a încheiat o primă zi de activitate la târgul de carte „Axis Libri”, sau, să-i zicem şi noi „festival internaţional” pentru că merită.

Joi am ajuns cu puţin înainte de ora 17 când ar fi trebuit să începem activitatea. În viteză şi ne mai beneficiind de sprijinul Ioanei, ocupată cu alte probleme, pe o vreme nu prea frumoasă, am ochit 2 mese mari aflate sub un cort. Am întrebat dacă putem să ne aşezăm acolo, am cerut un set de GO de la colega Ioanei şi m-am şi apucat de o partidă cu Costel.

Dornic de a spăla ruşinea am început foarte tare intrând şi cucerind cu uşurinţă colţurile lui Costel. Dar starea de sănătate precară (poate şi o lipsă de antrenament cronică) a intervenit şi am fost nevoit să iau o pauză şi să fac câteva poze la târg.

N-am reuşit să mă liniştesc pentru că m-am tot întâlnit cu diverse cunoştinţe printre care şi tatăl unei foste prietene, acum foarte foarte bătrân. Din păcate, cum pentru mine bârfa e de două ori mai obositoare decât orice partidă de GO, am revenit mai obosit decât am plecat şi am început să fac greşeli în serie care i-au permis lui Costel să întoarcă partida.

Printre surprizele cele mai plăcute pe care le-am avut în ziua respectivă a fost şi vizita lui Mihai Culea, care şi-a făcut timp să comenteze puţin partida deşi era de serviciu la un cărucior în care trona un copilaş de câteva luni.

A apărut şi domnul Frangu, tocmai la timp pentru a asista la o partidă de „cinci în rând”, sau, să-i zicem şi noi după denumirea japoneză „GOmoku narabe”.

Doamna Vizitiu practică cu pasiune acest joc dar are talent şi la GO pe care nu şi-l valorifică. Totuşi şi eu în prima zi (doar am fost mare campion în liceu la aşa ceva) şi Costel în a doua zi am reuşit s-o învingem.

Cum cortul era cam ascuns (în dreapta scenei, chiar în capătul şirului de căsuţe), noi cam jucasem (eu nu mai puteam opune vreo rezistenţă iar Costel pierduse în prima zi) şi ploaia alungase curioşii, ne-am petrecut timpul schimbând idei pe diverse teme. Practic GO-ul este o platformă care strânge împreună oameni inteligenţi care devin prieteni. Nu acesta este scopul jocului ? De a transforma oponentul în partener de joacă şi, în timp, în prieten ?

Păcat că nu am avut cu cine să vorbesc despre SF şi Fantasy, temă despre care aş fi avut mult de spus şi mi-aş fi dorit să aud cât mai multe. La târg erau câteva cărţi pe care le citisem şi pe care le-aş fi recomandat cu drag.

Vineri Costel a fost solicitat de Codrin, preşedintele clubului „Atari” din Brăila, clubul la care suntem legitimaţi şi noi, gălăţenii, pentru pregătirea juniorilor din oraşul nostru. Costel a răspuns pozitiv contribuind din tot sufletul la viitorul GO-ului gălăţean. În lipsă de partener pentru că nu a mai apărut nimeni, am renunţat să mai stau singur şi trist cu jocul în faţă şi am făcut fotografii cât am putut de multe.

Din păcate, tot plimbându-mă printre cărţile care-mi sunt atât de dragi, nu m-am putut abţine să nu cumpăr vreo câteva. Şi am cumpărat, şi am tot cumpărat, atât cât am avut bani în buzunar. Ce-i drept m-am simţit din nou student, pentru că, în perioada respectivă, cheltuiam toată bursa pe cărţi şi citeam cu nesaţ.

Sâmbătă şi duminică eram eu „de serviciu”, adică cel care urma să stea tot timpul la masă „orice s-ar întâmpla”. Având perspectiva cam nefericită de a sta singur, pentru a nu muri de plictiseală în aşteptarea publicului, m-am hotărât să printez o partidă şi să o pun pe tablă la târg. Am ales prima partidă între Lee See Dol 9 dan, cel mai bun jucător al deceniului trecut şi „tic tac toe” (Alpha GO).Văzusem foarte multe comentarii la această primă partidă şi eram curios ce „s-a lipit” în memoria mea. Am fost şi pe la servici (de unde altă imprimantă sâmbătă) şi, dacă tot am ajuns, mi-am făcut nişte cărţi de vizită cu „instructor” şi sigla clubului de GO „Axis Libri”, care să conţină doar numărul de telefon, nu şi alte informaţii care m-ar fi pus în situaţia de a mă trezi cu persoane dornice să joace GO la poartă.

După ce am ajuns la târg, am lăsat rucsacul în gazdă la căsuţa muzeului, am făcut la viteză câteva poze şi a şi apărut Costel foarte îngrijorat de faptul că nu am avea masă. Numai că eu ochisem o masă din plastic verde, foarte uzată, dar încă funcţională, pe care am „arestat-o” imediat, fiind şi uşoară ca un fulg. Desigur am cerut mai întâi permisiunea „băieţilor” buni la toate care se ocupau de administrarea diverselor obiecte indispensabile unei activităţi reuşite. Am luat şi câteva scaune din plastic şi m-am îndreptat spre partea din Sud a spaţiului ocupat de şahişti, unde găsise Costel o băncuţă care ne-a scutit de transportul câtorva scaune. Cu acest decor modest am reuşit să desfăşurăm cea mai prolifică activitate din toate zilele târgului.

La propunerea mea ne-am apucat să punem pe tablă partida pe care o adusesem de-acasă. Costel nu părea prea încântat dar, până la urmă, la prins şi pe el partida. Dar n-am apucat să punem prea multe piese pe tablă că au şi apărut primii şahişti, victime ale curiozităţii pentru că nu ştiau ce joc jucăm. Am început să le explicăm „atari GO”. Au prins foarte repede şi au început să joace cu Costel dar şi între ei. Din acest moment m-am sculat şi m-am îndepărtat sub pretextul de a face o poză.

Puştii mai jucau o partidă de şah în concurs, mai veneau pe la noi sa se amuze capturând pietre. În pauze noi continuam să punem partida care a zguduit lumea GO-ului profesionist, atât prin suma acordată câştigătorului (un milion de dolari) cât şi prin rezultatul spectaculos. Nu mai vorbesc de invazia pe care nici un om nu ar fi făcut-o. Între timp puştii ne-au pârât la antrenorii lor care, fireşte, ştiau ce este GO-ul (am avut prilejul să aflu, vorbind cu oamenii la târg, că cei de peste 35 de ani ştiau cu toţii ce este GO-ul, ceea ce m-a surprins teribil) dar că îi sfătuiau să rămână la şah deoarece „GO-ul este mult prea complicat”. Nu cred că asta era părerea copiilor.

Văzând cât de tare se distrează Costel cu micii şahişti am pornit să dau o raită prin târg cu aparatul foto. La întoarcere am avut parte de o surpriză. L-am găsit pe Costel în faţa unei audienţe formate din copii mai mari, de liceu. Dar dacă băieţii păreau mai puţin interesaţi, cele două fete frumoase erau foarte serioase în a prinde misterele Atari GO-ului. Atât de serioase încât au dorit să completeze şi sondajul nostru cu privire la ora şi ziua cea mai potrivită pentru a desfăşura activitatea cu o grupă de începători, folosind drept suport băieţii.

Chiar dacă fetele au plecat pentru a gusta şi din deliciile literare de la târg, băieţii au mai rămas puţin ca să studieze cu Costel.

După un timp fetele au revenit şi Costel a prins momentul să le arate problema lui favorită (cuibul cocorului) prin care să le introducă atât „sacrificiul” cât şi unul dintre procedeele de captură mai elevate pe care coreenii îl numesc „pin” iar japonezii „oiotoshi” (ochi umblător). Şi, cum se observă, fetele frumoase arată bine şi când se concentrează.

Trebuie să recunosc, farmecul feminin atrage, inclusiv de partea GO-ului, ceea ce am învăţat să respect cu acest prilej. Iată cum, din ce în ce mai mulţi băieţi mari sunt atraşi de jocul acesta nou dar atât de vechi şi ciudat şi care le interesează atât de mult pe fete. „Ce bine ar fi dacă le-am putea impresiona prin cunoştinţele noastre despre GO” presupun că-şi spuneau în gând.

Cum timpul dedicat GO-ului la festival trecuse iar vizitatorii erau din ce în ce mai puţini, am strâns piesele şi ne-am despărţit, Costel îndreptându-se spre casă. Eu am mai rămas un pic pentru a face o poză în plus, cu intenţia de a le dărui în final organizatorilor, în semn de mulţumire pentru că, nu numai ne-au găzduit ci şi-au asumat riscul de a ne trece în programul oficial tocmai pe noi, cei atât de puţin preocupaţi de aspectul estetic al veşmintelor. Şi nu am regretat pentru că am avut şansa de a o asculta pe Alexandra Fiţ, care m-a impresionat cu vocea ei mare cu timbru plăcut şi prin felul aparte în care transmite sentimentele. Dar cu siguranţă nu am fost singurul tulburat.

Cum am aflat de la organizatori că duminică târgul se va încheia la ora 15⁰⁰ am hotărât cu Costel să venim mai devreme, de la ora 13⁰⁰. Pe la 12³⁰ am înhăţat pe drum un covrig cu stafide şi am ajuns. N-am apucat să fac prea multe fotografii pentru că a şi apărut Costel îngrijorat, ca de obicei, de perspectiva dificultăţilor în domeniul procurării mesei. Din acest punct de vedere Ioana are un discipol cât se poate de consecvent. Eu am pornit după piese şi el a pus ochii pe o masă din piatră aflată în extremitatea nordică, bine umbrită, a concursului de şah, ajuns la faza cea mai plăcută, premierea.

De dimineaţă pregătisem nişte probleme nu prea grele de pe goproblems.com, grupate pe metode de captură. Aveam câteva de „dublu atari”, „scăriţă”, „tanti Geta” (gheta în japoneză – plasă) şi „pin”. Din păcate a durat atât de mult selecţia încât n-am mai reuşit să le printez.

După ce ne-am instalat m-am repezit să duc câteva materiale promoţionale unor cunoscuţi. Din discuţiile purtate au apărut şi câteva idei interesante. În primul rând adulţii îl consideră foarte complicat, nemeritat după mine. Probabil această părere larg răspândită se datorează mijloacelor de informare din anii `80, printre care, la loc de cinste, mă doare să o spun, se află „Introducere în GO” de Acad. Gheorghe Păun, care e la un nivel mult prea avansat pentru începători. Mult mai adecvat este „Manualul pentru anul I de studiu” de Ion Florescu 6 dan, dar acesta are o circulaţie mult prea redusă, existenţa sa fiind o informaţie accesibilă exclusiv celor pasionaţi de GO, care o consideră prea uşoară. Dar nu e suficient. Mai trebuie şi o carte de probleme, sau, mai bine, traduse în româneşte cele 10 caiete de Lee Jae Hwan, „Bachelor of Arts in Baduk Studies” al celebrei Universităţi Myongji din Coreea de Sud, supervizate de Yoo Chang Hyuk, 9 dan profesionist, deja traduse în engleză. De asemenea mai e necesară şi o carte din care părinţii să înţeleagă cât de multe avantaje aduce după sine practicarea GO-ului. Cea mai potrivită acestui scop este, după mine, „Go as communication/Go as conversation” a japonezului Yasuda Yasutoshi 9 dan profesionist.

O altă nevoie este cea de echipament de joc. Seturile de pietre şi tablele sunt destul de scumpe fiind aduse cu mari sacrificii din extremul orient. Totuşi nu există o altă posibilitate mai puţin costisitoare pentru doritori ? Şi ideea a venit uitându-mă la masa la care se aşezase Costel: o masă dedicată şahului. Nu ar putea exista nişte mese dedicate GO-ului în urbea noastră ?

Când m-am întors Costel era deja ocupat să prezinte Atari GO unor şahişti juniori aflaţi în pauză competiţională, cei drept mai puţini decât sâmbătă, pentru că erau mai interesaţi de premiile care urmau a fi decernate.

Între timp a apărut şi domnul profesor Emilian Dima din vechea gardă, care a şi încins o partidă demonstrativă cu Costel, la care şahiştii au asistat cu destul interes.

După partidă, încheiată cu victoria lui Costel, domnul Dima s-a retras deoarece era cam gutunărit şi risca o înrăutăţire a stării de sănătate.

În scurt timp ne-au gonit jucătorii de remi care au pretins că e masa lor, că joacă în fiecare seară. Ne-am mutat la masa alăturată.

La un moment dat Costel s-a retras, probabil obosit după 5 zile de eforturi. Eu am mai rămas circa o oră, până când s-au terminat materialele promoţionale. Am strâns jocul şi tablele dar am mai stat numai puţin, cât să mai fac câteva poze. Astfel s-a încheiat una dintre cele mai interesante activităţi de promovare a GO-ului la care am participat în ulimii 2 ani.

Fiind prezent în fiecare zi la târg implicat în activitatea de promovare a GO-ului, nu ca până acum doar din spatele obiectivului camerei foto, am înţeles cât de mult înseamnă din punct de vedere cultural un astfel de festival la Galaţi. Copiii au avut satisfacţia de a dansa pe scenă, poate pentru mulţi dintre ei debutul în faţa unui public avizat, care nu era format exclusiv din părinţi. Gălăţenii au avut prilejul să răsfoiască şi să cumpere cărţi la preţ redus, unii au exagerat, ca mine – am cumpărat nu mai puţin de 11 cărţi, ceea ce s-a transformat într-un dezastru financiar pe care nu îl regret chiar deloc.

Printre cărţi au fost şi unele semnate de, să sperăm, noua stea a condeiului gălăţean, Denisa Lepădatu, care, deşi o puştoaică, a reuşit să mă emoţioneze cu ultima parte a romanului ei „Orfani în haine de duminică”, încheiat într-un poem.

Mi-am dorit foarte mult o carte a Denisei pentru că lansase două la muzeu în perioada în care eu am fost în concediu medical şi n-am găsit-o în nici o librărie din centru. Deci festivalul a oferit şi tinerilor autori care au atâta nevoie de promovare prilejul de a vinde cărţile lor, de a citi din poeziile lor, altora de a cânta, de a dansa, de a juca teatru sau păpuşi şi chiar şi nouă, jucătorilor de GO prilejul de a ne manifesta şi de a gusta cultura la cel mai înalt nivel posibil în urbea noastră. Mulţumim !