-Nascut la data de             : 

-Prima intilnire cu Go-ul   :1983

În decembrie 1983 am gasit în revista “Stiinta si Tehnica” un articolas care constituia primul episod din multele care au urmat si în care Gheorghe Paun, un matematician pasionat de jocurile logice, prezenta un joc necunoscut la noi, cu bile albe si negre puse pe un caroiaj ortogonal de linii. Initial, am crezut ca era vorba de jocul de dame, pe care eu îl jucam cu pasiune pe tabla de sah, folosind pulurile de la table. Dar era cu totul altceva, mi-am dat seama de asta mai tîrziu, urmarind articolele din revista. Pe atunci, eu jucam sah de multa vreme, aveam categoria I si încercam sa-mi fac norma de puncte ca sa fiu avansat la “candidat de maestru”. Nu numai ca nu am reusit aceasta norma, dar, de la prima partida de Go, am renuntat complet la sah, care nu m-a mai interesat.
Cu adevarat dependent am devenit citind articolele aceluiasi Gh. Paun din alta revista: suplimentul “Flacara Rebus”. Asta s-a întîmplat prin vara anului 1984, dupa ce am terminat facultatea, mi-am luat examenele si m-am angajat. Pîna atunci, jucasem multe partide cu un prieten, dar acela nu era Go : ne întreceam sa facem “garduri” din pietre, închizînd o bucata cît mai mare din suprafata de joc. Nu întelesesem deloc ce era Go-ul. Abia cînd am rezolvat primele probleme de “viata si moarte” si dupa ce am pus pe tabla primele partide ale unor profesionisti japonezi, am înteles ca pîna atunci fusesem “alaturi de problema”! Marturisesc ca si acuma, dupa 25 de ani de jucat, ma simt tot asa, dar în alt sens, spiritual.

În primavara anului 1986, am aflat ca nu sunt singurul individ din Galati care se juca cu nasturii albi si negri pe tabla cu intersectii. Într-un numar din revista Flacara Rebus, am citit ca un tip din Galati numit Bogdan Creanga a rezolvat, cu o frumoasa si completa analiza, o problema de “viata si moarte” si a cîstigat un exemplar xerocopiat al unui manual de Go. Mai precis, era vorba de “Whats your rating”. Evident ca am vrut sa-l cunosc pe tip si, mai ales, sa-mi arunc ochii pe o carte adevarata despre Go. Nestiind cum sa dau de el, l-am contactat întîi pe Paun, apoi pe George Stihi, care mi-a spus ca în fiecare duminica dimineata, la ora 10, cîtiva galateni se întîlneau într-o sala a Casei de Cultura a Sindicatelor. În urmatoarea duminica eram acolo, întrebînd unde este sala clubului de Go. Nimeni nu cunostea un asemenea club si nu stia sa ma îndrume. Tot umblînd pe coridoarele si scarile de la intrare, am vazut un pusti, care parea de liceu si ducea în mîna o sacosa din plastic. Ei, si în sacosa, ce credeti ca am zarit, destul de neclar? Capacul – inconfundabil – al cutiei de carton al jocului de Go. Sigur ca l-am “interceptat” si l-am rugat sa-mi spuna si mie unde se duce. Asa l-am cunoscut pe Sorin Balaban. Apoi, pe ceilalti: Bogdan Creanga, Kuki Gamulea, Turcu si doi ingineri de la IMEH, Buzea si Stratan.
si de atunci, joc. Sau ma joc de-a Go-ul, pentru ca, tehnic, am ramas destul de rudimentar. Spiritual însa, joaca asta m-a transformat complet, maturizîndu-ma mai bine decît orice experienta umana pe care am trait-o.

Clubul de Go îl gasisem, dar greul abia începea. Mi-am dat repede seama ca eram cel mai slab dintre jucatorii galateni. Dat fiind ca eram mai vîrstnic decît ei, aveam o senzatie penibila cînd ma altoiau fara mila si respect! Cei mai tari pe goban erau Bogdan si Marian; ei jucau altceva. Eu, cel putin, nu întelegeam prea mult din partidele lor. Ne distantau cam 10-15 kyu, eu fiind, la acea vreme, pe la 20 kyu. Totusi, se juca relativ putin la handicap, sau asa tin eu minte. Primul la care am cîstigat a fost Stratan. Inginerul asta de vreo 40 de ani juca la fel de naiv ca mine si nu mi-a fost greu sa-l depasesc. Încet-încet am început sa cîstig si la ceilalti. Dar abia dupa un an, doi, am reusit prima victorie la Bogdan. Nu mai tin minte cînd, dar tin minte cum: cu 1/2 punct. si numai dupa ce, la o prima socoteala iesisem batut cu juma de punct. Dar am descoperit undeva pe tabla un ochi de un punct neacoperit. Am avut o reactie neobisnuita pentru mine: am strigat în gura mare “am cîstigat!”, fara sa mai tin cont de ceilalti din jurul meu. Kuki Gamulea si Turcu chiar si-au exprimat regretul: “Ai avut un noroc colosal!” a zis Kuki ; “Bulan urias” a zis Turcu, desi în gînd o fi zis “bulangiu”! Pentru mine nu mai conta. A fost prima partida care m-a marcat din lungul sir al partidelor jucate de mine timp de 25 de ani. Evident ca a fost o întîmplare. La Bogdan nu am cîstigat decît foarte rar. Atîta timp cît a jucat, Bogdan a fost mereu mai bun ca mine, iar stilul sau de a juca nu l-am putut contracara decît foarte rar si numai cînd gresea el. Dar aceste lucruri erau irelevante pentru mine. Eu nu voiam sa fiu mai tare decît ceilalti. Eu jucam Go doar pentru senzatiile pe care le traiam. Desigur, voiam sa cîstig si ma suparam cînd pierdeam, mai ales cînd pierdeam din prostia mea, dar ceea ce conta pentru mine era doar feeling-ul, emotia, placerea intensa care însotea fiecare mutare buna (sau care se dovedea, mai tîrziu, buna). Cînd greseam si luam bataie, ma suparam, dar si atunci senzatia era placuta: doream revansa, cît mai repede! De aceea spun ca acest joc a fost, pentru mine, o experienta umana neobisnuita: eu jucam doar ca sa simt ca traiesc acele senzatii inefabile, de detasare completa de lumea urîta în care eram silit sa traiesc în acea vreme. Era aproape o experienta de extracorporalitate. Aveam senzatia ca ma pot detasa de corpul meu fizic, si survolam ca o pasare gobanul, care capata dimensiunile unui ses nesfîrsit. Pacat ca aceasta senzatie dura atît de putin!

Cert este ca prin 1986 eram considerat, ca tarie de joc, al treilea jucator din oras. Singurii la care aveam scor negativ erau Sorin si Bogdan. Bogdan era studios, citea cartile pe care le avea si aplica pe tabla ce învata. Juca elegant, cauta forme frumoase, armonioase. Banuiesc ca el credea ca va cîstiga daca va aplica riguros principiile enuntate în carti. De fapt, cred ca Bogdan încerca sa traiasca si în afara gobanului conform acelor principii. Daca ar fi continuat asa cum a pornit, sunt sigur ca Galatiul ar fi fost acum mult în fata Brailei ca valoare în Go.

Sorin era cu totul altfel. El nu prea studia (sau ma însel eu), dar avea un simt al directiei de joc cu totul deosebit. În fuseki, Sorin juca întotdeauna tenuki, ignora mutarea adversarului, uneori nu raspundea unui kakari si punea cîteva pietre carora nu le vedeam menirea. Mult mai tîrziu am înteles ca Sorin prevedea directiile de dezvoltare ale unor lupte locale si-si planta pietre-ajutor. Nu numai atît: el încerca sa conduca lupta în directia acelor pietre-capcana. Asta presupunea o întelegere mult mai profunda decît a mea a ceea ce înseamna Go-ul. De aceea, eu cred ca Sorin avea un potential de jucator puternic mai mare decît Bogdan.
Asa se face ca, în primavara anului 1986, între 30 Aprilie si 5 Mai, eu si Sorin am plecat la primul turneu national de Go, cel de la Cluj, care a dat primul campion al tarii la acest joc. Desigur, nu am jucat pe tabloul turneului principal, ci doar la OPEN-ul organizat în paralel, în sistem MacMahon. Merita spus ca Sorin, cu 5 victorii, a reusit un foarte bun loc 6 sau 7, din 22 de jucatori. Eu am iesit al 2-lea din coada (asa ca sa nu insistam!). Primul campion national al României la GO a fost un doctorand chinez, Zhang Hai Tao, 3 d, care i-a invins pe rînd pe Radu Baciu, Lucretiu Calota si pe altii, pe care nu-i mai tin minte si care, apoi, vor deveni si ei campioni. Atunci l-am cunoscut pe Walter Schmitt, 3d, din Timisoara, un mos simpatic, de peste 60 de ani, singurul român cunoscut si cotat cu rang oficial de catre japonezi. Acesta învatase jocul prin 1940, jucase pîna în ‘45, apoi renuntase, din lipsa de adversari în tara. Era atunci o vreme în care se juca numai sah.
Tot atunci, l-am cunoscut personal pe Gheorghe Paun, care mi-a povestit cum a ajuns el sa joace Go. Povestea este urmatoarea: el era asistentul matematicianului Solomon Marcus, la Universitatea din Bucuresti. Acesta participase, cu cîtiva ani înainte, la un simpozion stiintific în Japonia, de unde se întorsese cu cîteva carti în limba engleza despre jocurile logice, printre care si una despre GO. I le daduse asistentului sau, care a fost captivat de posibilitatile de dezvoltare a intelectului tinerilor descoperite în jocul de Go. La vremea cînd îmi spunea asta, Gh. Paun avea taria de joc de cca. 7 kyu. Studentii lui însa, jucînd cu chinezul mai sus amintit, devenisera mai puternici ca el.

Se poate considera ca si Galatiul a participat, chiar daca fara rezultate notabile, la începutul istoriei GO-ului în România.