Zilisteanu Marian.

Imaginea cea mai vie cu el o am nu in fatza gobanului, ci undeva la un colt de strada. Vad si acum locul. In drum dinspre apartamentul meu unde facusem una mica, spre statia de autobuz. S-a oprit, pentru ca isi adusese aminte de o datorie, ceva marunt echivalentul a doua piini cred. O ducea rau cu banii, i-am spus ca nu am nevoie sa mi-i inapoieze, aveam de unde. Dar nu putea primi pomana, si trebuia sa inapoieze datoria. Simtul datoriei s-a luptat cu simtul prezervarii, cind a scos din buzunar cele trei hirtii pe care le avea. As putea crea un film intreg despre acel moment al desprinderii unei hirtii de celelalte doua. Parca si-o rupe din suflet si mi-o intinde. Ma simt ca un camatar veros care isi jupoaie victima. Mai tirziu un pic, pina trecusem strada, discutia deviase nu stiu cum, spre faptul ca era singur. Ma priveste cu un zimbet de adolescent, desi trecuse un deceniu de cind luase buletinul, si zice:

-Eu prietena? Ce sa vada o fata la mine?

Timid se credea neatractiv. Am ramas surprins. Traisem si eu ce traia el. Il privesc, un tinar atletic, ingrijit, par scurt ondulat, trasaturi regulate, o figura simpatica, nimeni nu ar putea sa fi spus ca e o figura stearsa, si el se credea neatractiv. Momentul a trecut, nu eram in masura sa rezolv aceasta problema de incredere in sine, dar altceva as fi putut face, si am ratat.

Ma ghidez in viata dupa unele principii. Unul e acela ca sa nu regret nimic. Nu in ideea de a fi fara scrupule, ci in ideea de a lua decizii pe care sa nu le regret. Sint cazuri cind nu stii ce va urma, si trebuie sa risti. Ok, risti, si o dai in bara. Asta e, nu regreta, ai riscat, suporta consecintele cu capul sus. Daca nu ai riscat, si constati ca riscul era infim, si ai ratat o sansa uriasa, nu regreta, asta a fost decizia ta. Mi-am ruinat stomacul cu cartofi prajiti. Acu indur, nu regret, tare au fost buni.

Da, dar unele chestii totusi le regret. Zebeul nu era un om infrint care sa se umileasca in a primi pomana. Refuza sa vina la mine ca sa manince. Dar il mai pacaleam, il invitam la una mica, si dupa citeva lupte pe goban, mi se facea foame, asa ca il invitam la masa, si il puneam si la treaba, sa curete cartofii, eu curatam usturoiul. La fel ar fi trebuit sa il conving sa nu renunte la facultate. Mai avea un an, dar facea 24 si raminea fara pensia de urmas din care traia de azi pe miine. Nu putea plati caminul si sa si traiasca din chiria pe care o lua pe apartamentul sau din Braila. Omenos, tinea pe cineva in chirie pentru mai nimic. Intre doua partide de Go mai discutasem uneori despre asta. Voia sa plece prin Ardeal, unde mai avea niste rude indepartate. Ma gindisem sa il conving sa stea la mine, aveam loc. Si astfel putea termina facultatea. Dar in mindria lui, nu putea accepta. Nu era usor sa fie convins. Nu gasisem inca un plan prin care sa il pacalesc, si am aminat, pina brusc anul studentesc s-a terminat si el a disparut. N-am mai auzit de el vreo doi trei ani, sau poate doar unul care mi s-a parut lung. Apoi la un concurs, unul bine organizat de Iulian Ilie, vin si brailenii. Vorbeam cu alt jucator, numit tot cam in acelasi stil. Releul. N-am aflat niciodata daca era asa sau R. L. ul. Si intrebind de Zebeul, raspunde detasat:

-Cum nu stii? e de mult oale si ulcele.

Nu mai ajunsese in Ardeal. Nevoia la impins sa se angajeze palmash prin Insula mare a Brailei. Si a sfirsit inecat intr-un canal. A doua zi dupa salariu. Si astfel, mizeria umana scoate de pe scena un tinar promitator. Si eu am ramas cu regretul ca nu am fost suficient de inspirat sa il conving sa nu renunte la facultate.

O poveste patetica precum alte multe sute de milioane din lume. O poveste indiferenta pentru restul de sase miliarde. Dar o poveste dureroasa pentru noi cei care l-am cunoscut.

Inchei aici aceasta scurta reamintire, sperind ca si altii care isi mai amintesc de colegul si prietenul Zebeul, vor contribui cu citeva cuvinte, eventual fotografii. Eu nu am nici una.

Costel Pintilie