Din motive cât se poate de obiective activitatea la Cercul de GO al Şcolii Gimnaziale nr. 22 (ex Dimitrie Cantemir) s-a reluat pe 2 februarie 2013. Evident după o pauză aşa de mare au mai fost şi absenţi, dar nu mulţi cum mă aşteptam.

Doamnele profesoare erau cam ocupate fie de şedinţa cu părinţii fie de alte treburi organizatorice care nu sufereau amânare, aşa că am hotărât, de comun acord, să ţin eu lecţia 5 din bine cunoscutul Manual pentru anul I de studiu de Ion Florescu 6 dan.

În vacanţă am aflat că în clasa respectivă este calculator şi proiector, în consecinţă am pregătit dinainte lecţia din manual în format electronic şi am trimis-o prin e-mail. Mai exact am pus în .sgf (smart game format) exemplele „rezolvate” pe tablă 9×9 şi problemele propuse pe tablă 19×19, acestea din urmă şi exportate .jpg pentru a putea fi imprimate şi distribuite ca să le studieze acasă cei care doresc.

Subiectul lecţiei este „salvarea prin captură”. Copiii mai ştiu să salveze prin „extensie” şi prin … „lipire”, sau, să-i spunem mai pedagogic, conectare.

Dorind să repet şi lecţiile anterioare fără a părea că o fac, m-am gândit să continui cu încă o mutare sau două. Aşa că am şi invitat pe arbitrul Ghimpu să pună pe tabla de demonstraţii 9×9 magneţi verzi pentru negru şi galbeni pentru alb.

Bună idee asta cu arbitrul. El trebuie să deschidă drumul şi să le arate celorlalţi. Astfel e scos primul la tablă şi nu se supără nimeni. În plus, la concursul următor au şi alţii şansa să ia un premiu ca să nu ajungem iar în situaţia în care un talent ca Saulea Alexandru capturează toate premiile apoi decide să se dedice pentru o perioadă fotbalului.

Revenind la oile noastre (galbene sau verzi), Ghimpu s-a descurcat onorabil la punerea primului exemplu pe tablă, s-a gândit puţin şi a capturat piesa care trebuia dar a ezitat ceva mai mult atunci când eu am continuat punând în atari din nou piesele abia salvate. Spre marea mea bucurie, cu un pic de încurajare din partea mea a capturat cele 2 pietre albe şi nu a conectat (exemplul 1.jpg). Bravo Ghimpu ! L-am aplaudat cu toţii şi l-am trimis la loc.

Fericit ca a mers aşa repede şi bine am zis că o să reuşim să rezolvăm câte un exemplu cu fiecare copil prezent … Treaba nu a decurs atat de lin precum m-am aşteptat pentru că exemplul următor nu a mai putut fi pus pe tablă de primul copil care a încercat. Aşa că i-am mulţumit, l-am trimis la loc şi am continuat cu următorul… şi următorul… Cu chiu cu vai am reuşit să punem pe tablă problema şi să o rezolvăm. La al treilea (piesa in plus.jpg) cam la fel, cu deosebirea că până şi Ghimpu a întâmpinat dificultăţi în a salva cu adevărat grupul de magneţi galbeni puşi în atari.

Trebuie să recunosc, m-am scărpinat şi eu în cap, un pic, acasă. În primul rând ce pârdalnică de secvenţă a generat poziţia respectivă ?? Tare mă tem că pe undeva au fost şi nişte tenuki şi nişte ameninţări în ko. Mai mult, mi-a ieşit o piesă în plus – „X”.

În fine, bine că m-am scărpinat, pentru că am putut să folosesc exemplul pentru a prezenta copiilor, pe scurt, câteva concepte care să le ofere o perspectivă asupra jocului. Cred că, ceea ce le pare acum destul de nebulos, va fi înţeles mult mai bine atunci când vom ajunge la lecţia respectivă. Pentru ca vor fi avut şi ei timp să se scarpine puţin în cap (sau, cum e modern, în barbă) ca să ajungă la propriile lor interpretări.

Dar să vedem în ce constă dificultatea exemplului 3. Practic e vorba de un semeai între triunghiuri şi pătrate (triunghiuri vs patrate.jpg).

Presupun că ultima mutare a fost la E3 şi că albul mai are o piesa în plus la G7. Albul capturează la D3. În continuare negrul poate forţa la E5 albul să conecteze la E3 apoi face hane la C3. Sacrificând şi această piatră negrul poate captura, mai ales dacă albul e speriat rău şi nu are altă idee decat fuga (secvenţa1.jpg).

Aşa că unul dintre cei mai buni a trebuit să treacă la loc, cam gânditor. Nu că nu ar fi fost şi o modalitate de a scăpa (exemplul3 cu variante).

Pentru a nu pierde atenţia majorităţii, cum se poate întâmpla atât de uşor la nişte copii de clasa I, i-am întrebat direct ce părere au de E1. Mai mulţi ardeau de nerabdare să iasă la tablă, ceea ce, pentru ei, e atât de important încât nici nu şi-au pus problema ce vor face odată ajunşi acolo. Ce s-a întâmplat e uşor de prevăzut, cu un mic ajutor de la mine la J3 (secventa2.jpg). D1 a fost încercarea elevului de la tablă de a se salva. Sper că o să ţină minte să arunce o piatră mai puţin.

După ce l-am trimis şi pe acesta la loc le-am spus că salvarea vine de la H1, un tesuji, adică „o mutare ingenioasă care rezolvă situaţia, încurcă teribil oponentul şi ne ajută grozav pe noi”. Cu toate că, în cazul nostru, acea piatră albă e sacrificată toate pietrele negre sunt capturate (secvenţa3.jpg).

Când credeau ei că au scăpat de „exemplul 3” i-am întrebat dacă putea să mai facă negrul ceva. Ceea ce s-a transformat imediat într-un bun prilej de a le arăta şi un ko. Pentru că negrul, decât să piardă toate pietrele poate să joace contra atari la D2 şi să-l lase pe alb să ia 3 pietre. Apoi, lovitură de teatru, ia o piatră înapoi la G1 !! Albul joacă la F1, negrul la D1 şi albul capturează primul în ko la H1. Le-am arătat că negrul nu poate captura înapoi şi le-am povestit despre dragonii trimişi de zei să afle rezultatul unei partide şi care au sfârşit prin a privi partida la infinit pentru ca nu se inventase regula ko-ului. În timpul poveştii am sugerat jocul la infinit în ko prin scroll înainte-înapoi.

Apoi le-am spus că negrul are nevoie de o „ameninţare în ko” şi am ales ca exemplu F7 pe care albul l-a ignorat capturând la J2 şi negrul a continuat la G8. Apoi a urmat o secvenţă pe care prefer să o trec sub tăcere pentru că favoriza cam mult negrul. I-am întrebat cine a câştigat partida. Până să devină ei nedumeriţi am numărat punctele înconjurate de alb, am adăugat prizonierii şi am indicat cu săgeata şoricelului punctele din teritoriul negru până am ajuns la aceeaşi valoare. Ce a rămas a ilustrat victoria negrului – „cu atât a câştigat negrul”. Sper ca în felul ăsta să temperez din faşă tendinţa de a captura excesiv – unul dintre dezavantajele Atari GO -ului. Dar nu unul foarte mare după mine.

Ar mai fi fost şi varianta C2, dar m-am temut că e un pic cam mult şi o să-i pierd de muşterii (varianta C2.jpg).

Cu prilejul acestei interesante lecţii am descoperit că le e mai uşor să rezolve o problemă decât să o pună pe tablă. Parcă nu-mi venea să cred. Oare nu sunt încă formaţi sau e vorba de o lipsă de concentrare datorată orei cam înaintate ?

Cum şi cei din grupa mare (de GO, fireşte) păreau, din ce spunea Costel, în impas m-am gândit să fac schimb cu el pentru o vineri. Adică el să se joace cu gâgâlicile simpatice de la I E şi eu să le ţin o lecţie celor mari.

Zis şi făcut. Eu le voi ţine o lecţie despre fuseki la cei mari şi Costel va lucra cu cei mici la tablă probleme de … salvare a pietrelor aflate în atari.

Aşa că, la ora potrivită am intrat în clasă, l-am prezentat pe Costel (deşi cred că se cunoşteau), m-am asigurat că are totul la îndemână şi am zburat spre sala de „SF” unde a fost, din nou, mutat cercul celor mari.

Acolo am descoperit cu surprindere că printre elevi s-a răspândit zvonul că nu se mai face. Deci nu am avut la lucru decât vreo 7-8 victime… să zicem 9 cu doamna Gina, pregătită să facă ordine şi disciplină, după posibilităţi.

Intenţia mea a fost de a le pune la proiector un număr mare de fuseki-uri ale unor partide desfăşurate între profesionişti şi de a le explica mai puţin, după care să le solicit să scrie pe o foaie de hârtie ceea ce au prins ei din ce au văzut. Bine înţeles, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg aşa că a trebuit să adaptez crâncen. Din cele circa 40 de fuseki-uri am prezentat vreo 6 pentru că am descoperit că ne lipseşte total mijlocul de comunicare. Vocabularul lor de concepte legate de GO era atât de redus încât a trebuit să le explic kosumi, hane, keima, shimari, kakari etc. Să zicem că le-au uitat.

După vreo 35 de minute, Monu Andrei (cel cunoscut pentru ca preferă să joace mai mult cu alţi Andrei), a întrebat când se vor juca. Le-am căutat un fuseki care să conţină un joseki pe care l-au mai întâlnit (omul care sta pe L.jpg),

am avansat un pic şi le-am spus că pot să joace dar că trebuie să continue partida pe care au început-o profesioniştii. Doar cei care erau începători au avut dificultăţi în a pune fuseki-ul pe tablă, poate şi pentru că era vorba de lucru în echipe de câte 2. Aici ar trebui să recunoaştem şi efortul depus de Costel.

Am început să fac ceva sport printre bănci ca să văd ce fac. Spre uimirea mea au trântit nişte mutări post joseki remarcabile după care au revenit la jocul ala-n-dala obişnuit. I-am lăsat aşa o vreme până când Monu, cu sufletul plin de mândrie, a început să povestească cum a jucat el cu Dani şi Claudiu anul trecut şi i-a bătut pe amândoi odată. DA, i-am zis, prefăcându-mă că am uitat de jocul lui contra ECHIPEI formate din Dani şi Claudiu, care individual îl băteau zdravăn la Atari GO, şi pe care a reuşit să o învingă cu uşurinţă, MAI POTI SĂ FACI ASTA ŞI ACUM ?? Aşa că l-am pus să joace simultan cu Dani şi Claudiu pe tablă de 19×19. A ieşit puţină harababură pentru că Monu mai uita să joace într-o parte şi oponentul îl solicita cam vehement sau unul dintre cei trei muta de două ori sau cine ştie ce se mai întâmpla aşa că mai multe partide au fost căştigate şi pierdute „la regulament”.

Curând Claudiu, care a descoperit că Monu a fost „pedepsit” într-un mod foarte plăcut, a solicitat să joace şi el „simultan”. „Da, dar contra 3. Pai de unde 3 adversari ? Uite te duci şi negociezi cu Elena. Daca ea acceptă o să joci, dacă nu… asta e.” Ce i-a spus n-am idee, dar curând a început simultanul. Cu prilejul acestor simultane am descoperit că Elena, Claudiu, Dani şi Monu au stiluri diferite. Foarte interesant. Cred ca sunt caractere puternice ceea ce o să-i ajute mai târziu.

Dar, amuzamentul generat de simultane nu poate ascunde realitatea. Copiii au facut un salt prea mare de la Atari GO pe tablă de 9×9 la GO pe tablă de 19×19 şi pe drum şi-au pierdut reperele. În situaţii concrete pot să facă un număr de mutări foarte bune, dar le lipseste persistenţa în viziunea de ansamblu până la atingerea obiectivului.

Ce e de făcut ?? Poate ar trebui să jucam noi cu ei simultan şi să-i bombardam cu partide între pro ? Sau să le folosim mai mult acea componentă a intelectului care oferă baza combinatorie inteligenţei native ?