<— Înapoi la prima parte a articolului.

 

<— Înapoi la partea a doua a articolului.

 

Un secol de surprize

Dar toate acele lucruri s-au schimbat. Ultimul secol a fost cel mai dramatic din istoria Goului. Primul val de emoţie a venit în 1926,  cînd un profesionist japonez, Iwamoto Kaoru,  a descoperit în Beijing pe fenomenalul Wu Qing Yuan atunci în vîrstă de 12 ani. De îndată ce măiestria piciului s-a făcut cunoscută în Japonia, invitaţiile au început să curgă.  Cînd ajunsese la 19 ani, Dl Wu deja bătea jucători japonezi de top.  Eliminîndu-şi toţi rivalii, în 1933  şi-a cîştigat favoarea de a se lupta cu al zecelea Meijin la putere, Honinbo Shusai, al  21-lea  dintre şirul de maeştri a şcolii Honinbo. (NT, În vest este mult mai cunoscut după numele său japonez, Go Seigen. )

Deschiderea Dlui Wu, un acut şi direct salt pentru teritoriu , era văzut ca fiind ceva şocant, ba chiar insultător, de către seniorii săi. Suferindul Meijin,  în cele din urmă a jucat meciul, dar numai după ce,  profitînd  fără jenă de rangul său, a amînat jocul de 13 ori,  pe parcursul a  trei luni.  Chiar se zvoneşte că brilianta sa mutare, 160, mutare ce a întors partida, a fost găsită, încălcînd strictele reguli, de unul din discipolii lui Honinbo.

Cinci ani mai tîrziu,  Shusai  a fost detronat de unul din amicii dlui Wu, într-un al meci tantalizant de lung, meci ce  devenit subiectul unui roman alegoric despre declinul bătrînei Japonii. Romanul, de Yasunari Kawabata, a luat premiul Nobel pentru literatură în 1968. Curînd după aceea, dl Wu l-a învins pe amicul său,  şi pentru două decenii, pînă cînd a fost rănit de o motocicletă la traversarea unei străzi în Tokyo, fenomenalul Chinez a continuat să zdrobească unul după altul pe toţi jucătorii profesionişti de top ai Japoniei într-o neegalată serie de supermeciuri, a zece partide, cunoscute ca juban-go.

Jocul dlui Wu a fost în declin după accident, şi s-a retras oficial din circuitul profesionist în 1983. (NT, de fapt, deşi neoficial, retragerea sa a avut loc în 64). În prezent, deşi la 90 de ani, el a avut plăcerea de a îşi vedea conaţionalii revenind ca pretendenţi serioşi pentru dominaţia mondială. (NT, acum la nici două luni de la rotunjirea vîrstei la 100, cu siguranţă îl urmăreşte pe Gu Li care luptă într-un dramatic jubango pentru titlul mondial).  În perioada Revoluţiei Culturale, Goul a fost retrogradat  din poziţia sa ca una din cele  “patru realizări” şi a devenit una din cele patru, înlăturate, “trecuturi infame”. Şi totuşi în anii 70 cîţiva jucători chinezi,  printre care şi Nie Weiping, care au petrecut ani în exil intern la o fermă de porci, au reuşi să marcheze victorii individuale contra adversarilor japonezi. În anii 80 Chinezii  au început să înregistreze victorii la echipe cu o frecvenţă crescîndă,  pînă în 1996  cînd japonezii au anulat  o serie de competiţii bilaterale deoarece rezultatele deveniseră ruşinoase.

Semnificativ, este şi că singurele două femei care au atins rangul de 9 dan,  în mare echivalentul titlului de mare maestru în şah,  sînt chinezoaice, şi amîndouă s-au afirmat în ultimii 15 ani. Una dintre ele, Rui Naiwei,  este printre primii 15 jucători din lume. În 2000 Doamna de Fier,  după cum este supranumită adesea Rui Naiwei, i-a scărmănat  pe doi dintre jucătorii de top ai lumii,  unul după celălalt în acelaşi turneu.

Reînvierea Chinei nu ar trebui să surprindă. Jumătate din cele 30 de milioane de jucători de Go ai lumii sînt chinezi, şi deasemeni, sponsorizarea a crescut în  China,  concomitent cu prosperitatea generală. China susţine acum  cca 300  jucători profesionişti, comparabil cu cei 450 din Japonia.

Dar noul fenomen în Go este ridicarea meteorică a Coreei de Sud, o ţară mult timp privită de vecinii săi ca o gîrlă în spatele casei. Primul corean remarcat la nivel international a fost Cho Chikun. Mutîndu-se în Japonia cînd era copil,  a devenit profesionist în 1967 la vîrsta de 11 ani. Ajuns la 27, era deja în posesia a celor 4 mari titluri japoneze concomitent. Dl Cho încă mai cîştigă mai mulţi bani decît orice alt jucător de Go din Japonia, şi este cotat ca fiind al cincilea din lume ca tărie de joc.

Totuşi recordul dlui Cho păleşte în comparaţie cu cel al sudcoreanului Cho Hoon-hyun, în prezent numărul trei la nivel mondial. Preferînd să stea în ţara sa natală, acest domn Cho  a învins de 16 ori consecutiv în lupta pentru titlul Paewan, unul dintre cele mai de soi din Coreea, înainte de a pierde, în 1992,  contra elevului său, actualul campion mondial, Lee Chang-ho. Dl Lee, pe care legiunile de fani ai lui il supranumesc Buddha de piatră, deţine recordul de a fi în posesia a cinci din cele 7 mari titluri masculine internaţionale. Se estimează  că el cîştigă aproape un milion de dolari anual.

Coreenii sînt nebuni după Go.  Cu o populaţie de mai puţin de jumătate decît cea a Japoniei, are aproape de trei ori mai mulţi jucători activi. Şcolile de Go şi cluburile aglomerează holurile blocurilor de apartamente din Seoul, un oraş ce susţine două canale de televiziune pe cablu cu program nonstop. Deci nu vine ca o surpriză că au luat 41 din cele 54 de titluri internaţionale lansate din 1988. Asta comparativ cu zece pentru  Japonia şi trei pentru China.

Cea mai distinsă dintre toate, în valoare de $400,000 Cupa Ing, organizată de un  magnat taivanez, şi care se ţine doar o dată la patru ani, nu a părăsit niciodată  Coreea. Finala din 2004  a Cupei Ing  care va avea loc în ianuarie, cu cel mai bun din 5 partide, oponînd cea din urmă dinamită coreeană, Choi Cheol-han în vîrstă de 19 ani, contra chinezului de 28 de ani Chang Hao.  Se prevede o ciocnire măreaţă, din moment ce—conform unui proverb chinez— şahul este o bătălie, dar Goul este război. (NT, se vede ca autorul articolului a fost de rău augur zicînd că niciodată Cupa Ing nu a plecat din Coreea. Acum ştim că da, conform wikipedia )