Early Summer (Bakushû)  de Yasujiro Ozu este un film japonez produs în 1951, probabil pentru televiziune pentru că e alb negru, şi cu subiect cam subţirel. La cinema cred că trebuia sa fii mai grijuliu, să mai şi atragi oamenii în sală, dar la TV, ca să umple timpul mergeau şi filme de doi lei. În plus, pare mai mult teatru TV, scenele fiind preponderent de interior, deşi mai apar şi ceva exterioare, şi camerele stau mai mult în punct fix.

Părerea mea nu este confirmată şi de utilizatorii IMDB care au acordat fantastica notă de 8,1. Probabil a fost urmărit doar de cei ce apreciază genul. Curios are şi vreo şapte premii.

Filmul este atît de simplu că pare că e un film despre nimic, şi IMDB descrie acţiunea într-o singură propoziţie.

O familie alege un partener pentru fiica lor Noriko, dar surprinzător, se pare că ea are alte planuri.

Filmul face parte din genul contemplativ, în care se consumă zeci de secunde pe imaginii statice, uneori un hol, sau o masă goală.

Noriko secretară într-un birou oarecare, la 28 locuieşte încă la părinţi împreună cu fratele soţia şi cei doi copii ai lui. În film mai apar vreo trei prietene de ale sale, un vecin medic, văduv, şi mama sa.

Scenele par secvenţe oarecare, un mic dejun, cîteva dialoguri la birou, cu prietenele sau în casă, vizita bunicului său. S-ar putea spune că tema filmului este emanciparea femeii pentru că apar remarci despre acest subiect, alăturate ideii că Noriko nu prea are chef de măritiş.

Doctoraşul brusc primeşte o funcţie în provincie, şi deşi Noriko era sub presiunea familiei în ideea de a lua în considerare un pretendent propus de şeful ei, la sugestia mamei doctorului, care spune că le-ar sta bine împreună, zice da, şi asta e toată povestea.

Goul apare în două secvenţe, în care doctorul se relaxează punînd pastiluţe pe goban cu un amic.

Goul nu este un subiect abordat în film, deşi în dialog se mai aud referinţe gen, e rîndul tău să muţi, sau aici e seki.

Dacă e să o dăm în obsesii putem spune că în altă secvenţă citea o carte de Go, pe cele două pagini, putînd fi diagrame, deşi la o privire atentă, nu se vede clar acest lucru.

La a doua secvenţă, pare că e vorba de două partide diferite,

Mai merită remarcat că deşi sînt japonezi, joacă cu piese chinezeşti, şi că gobanul este solid, dar este aşezat pe o măsuţă, nu are picioare proprii.

Filmul practic este o pierdere de vreme, cei interesaţi de detaliile vieţii japonezului de rînd în vremurile de după război, putînd viziona un pps în cinci minute în care să vadă amestecul de tradiţie cu importul de tehnologie şi utilităţi vestice, în loc să vadă acelaşi lucru în peste două ore cît durează filmul. Dacă nu eşti interesat de Japonia, poate mai relaxant e să te uiţi pe geam la copaci şi vrăbii.