Poveste preluată de pe Rgo

 

On 19.12.2014 16:24, Ioan Cora  [RGO] wrote:

Cred ca era 1993. Casa Sahului. Concurs open. O sala de joc incantatoare pe stil vechi. Ne pregateam de prima runda. Dan Vitca urmarea cu infrigurare perechile de joc. Facea niste calcule laborioase visavis de runda in care va juca cu Radu Baciu. Dan Vitca, un personaj fascinant la vremea respectiva, avea si el – ca toti jucatorii de go – cateva fixatii. Eu sunt aware de doua. Rivalitatea cu Radu Baciu. Era o rivalitate sportiva. Dar cata energie consuma omul asta. A doua era o partida veche chinezeasca. De fiecare data cand venea la club ne punea partida asta. Spunea el, ca daca resusesti sa intelegi partida aia, ai inteles go-ul. Pe de alta parte, Radu il tachina din cand in cand visavis de taria de joc. Era o relatie pe care am intalnit-o doar in comunitatea de go. Buni prieteni dar inamici de moarte pe tabla de go.

Sa ne intoarcem la Casa Sahului. Se afiseaza runda. Eu am uitat cu cine am jucat. Dar langa mine s-au asezat Vitca si Maniga. Trebuie sa spun cateva vorbe despre Maniga. La vremea respectiva era un liceean pasionat de go si arte martiale. Era genul de jucator care inca credea ca trebuie sa prinda “spilul” jocului. Apoi castigarea partidelor e doar o formalitate. La prima vedere il puteai numi un jucator superficial. Dar ceea ce ii lipsea in acel moment era un dus rece – a kind of wake up call. Timpul a demonstrat ca acel wake up call a insemnat si finalul carierei sale de jucator. Shit happens.

Partida Vitca vs Maniga se derula cu o viteza impresionanta. Vitca era grabit sa castige, iar Maniga juca “din mana” asteptand greseala adversarului. Un lucru era clar. Nu se simpatizau. Maniga framanta piesele in bol ca intr-un mixer, iar Vitca parca avea ace pe scaun. Cum, necum, Vitca a reusit sa moara in primul colt in care aglomerasera niste piese.

Maniga se uita spre mine. Era rosu’ ca racu’ de emotie. Incerca sa dea lovitura de gratie.
– Bey Cora! Mi-ai zis ca tipul asta e tare. Dar joaca mai prost decat cainele meu.

Vitca incepuse sa mustaceasca. Gandea. Si tot gandea. Fenomenul e bine cunoscut. Joci un blitz cu un jucator pe care il bati cu 4 pietre. Dai o gherla. Si incepi sa gandesti. Mult! Ce naiba faci acum? Cedezi? Sau nu? Daca-l bat cu 4 inseamna ca pot castiga si acum? Dar n-ai nici o idee. Ai jucat atat de repede si atat de sigur pe tine ca tabla iti pare o varza.

Maniga rascolea piesele din bol cu o viteza ametitoare. Vitca dadea dintr-un picior pe acelasi ritm. Incerca sa calculeze o secventa de salvare. Nothing. Dadea din cap intr-un stil a la Radu Baciu. Ridica privirea si se uita spre cerul abia vizibil incercand sa gaseasca secventa salvatoare. Dupa aproximativ 15 minute a trantit o piesa pe tabla. Era sigur pe el. Tocmai jucase o pacaleala.

– Bey Cora – imi spune Maniga – Vitca asta ma crede chiar prost. El nu vede ca il duc in scara si apoi il capturez?

Si asa a fost. Vitca mai pierduse 2 piese in scara. Maniga zornaia piesele. Acum incepuse sa le alinieze in fata sa. Desena niste litere. Apoi aduna piesele si le zornaia iar in bol. Le numara, le invartea. Vitca isi balanganea picioarele sub masa. Era plin de draci.

Partida a continuat cu o frenezie vecina cu nebunia. Cand deodata, Maniga s-a oprit. Gandea. M-am uitat pe tabla. Era groasa. Murea cu un grup imens. Vitca isi schimbase fizionomia. Era mult mai relaxat si avea zambetul acela boem – trademark personal.

– Cora! – imi sopteste Maniga – m-a pacalit asta. Ce dracu’ fac acum?
– Joaca o pacaleala! spuse Vitca cu un aer jucaus.

Partida continua apoi cu aceeasi viteza, cand, deodata, Vitca a ramas agatat de aer cu o piesa alba. Pacaleala functionase. Iar Maniga desena iar litere cu piesele negre. Formase o propozitie: Vitca este un fraier.

Cu o agilitate iesita din comun, Vitca a sarit peste masa de joc. L-a luat pe Maniga de guler si l-a lipit de perete. Am crezut ca va rupe zidul cu el. Radu a reusit sa intervina si sa calmeze spiritele. Vitca a cedat si a cerut excluderea din concurs a adversarului si a plecat sa bea un ness (cel in care sta lingurita verticala). S-a intors dupa o ora impreuna cu… Maniga. Discutau despre arte martiale si stabileau coordonatele unui posibile intalniri de antrenament.

La finalul concursului cel mai suparat a fost Radu:
– Ionut! Stii de ce m-a suparat Maniga? Ca din cauza lui nu am jucat cu Vitca. Ce mama de bataie i-as fi tras!