Cu toţii vrem să mergem la concursuri.

Dar oare de ce ne sacrificăm şi dăm o căpiţă de bani pe transport cazare plus altele, şi în plus mai suportăm supliciile a multor ore de drum chinuitor uneori doar pentru a juca cîteva partide. Deseori timpul petrecut pe tren e mai mult decît cel folosit pentru a gîndi în partidele concursului respectiv. Nu e mai simplu să stai să joci lejer acasă din fotoliu, şi banii ce ar fi fost cheltuiţi cu concursul îi foloseşti să te premiezi, chiar dacă pierzi toate cele cinci partide?

Ei bine, nu e chiar aşa. Cel puţin nu e aşa pentru cei tineri. Deplasările oferă experienţe pe care nu le poţi avea în fotoliu.

O astfel de experienţă îmi vine acum în minte, experienţă care chiar dacă mi-a lăsat atunci un gust amar, are doza sa de haz.

Eram în 95 la Tuchola Polonia, prima mea ieşire peste hotare, unde am ajuns cu trenul, cărîndu-mi bagajul cu un cărucior de piaţă, în acele vremuri nu se găseau ca  azi, valize cu roţi.

A fost şi prima mea întîlnire cu o mulţime de persoane de alte naţionalităţi. Aveam şi două temeri, una fiind că ştiam engleza cît învăţasem vai şi amar prin şcoală, plus antrenamentul oferit de cele 100 de cărţi în engleză imprumutate din cabinetul de limba engleză a lui Bob Lamming. Dar una e să citeşti, alta e să vorbeşti, plus să mai şi te faci înţeles. A doua temere era faima românilor. După un scurt val de simpatie, românii ajunseseră să fie consideraţi ca paria. Între timp, azi impresia occidentalilor parcă s-a mai îndulcit, sau poate doar mi se pare mie. În orice caz, atunci efectiv mă temeam să nu fim ostracizaţi.

Dar temerile mele au zburat repede. Aveam naţionalitatea trecută pe listele de concurs şi pe ecuson, dar nu am observat priviri dispreţuitoare sau piezişe, ori să fiu ocolit. Atmosfera era naturală şi deschisă.  Erau cîţiva mai retraşi, dar era caracterul lor mai introvertit, nu era nimic naţionalist. Aşa l-am cunoscut şi pe olandezul Marc. Nici eu nu sînt un extrovertit, ba chiar eram un pic timid din fire. Parcă îmi era milă de el să îl văd mereu singur, şi astfel l-am abordat, şi l-am scos de prin colţuri. Probabil acest lucru l-a făcut să viziteze extensiv România mai tîrziu, ocazie cu care l-am găzduit în două rînduri, şi drept urmare am avut cazare gratis mulţi ani mai tîrziu cînd congresul a fost la 20 de km de casa lui Marc.

Dar să revenim la poveste. La un moment dat după cîteva amicale, comentarii de partide a început o serie de bancuri şi poveşti. Şi după cum e obiceiul, se tot schimba cel ce povestea după cum curgeau amintirile. După o vreme eram piesa centrală. Eram cel ce vorbea cel mai mult, bancurile româneşti sînt cele mai spumoase. Nu mai reţin, dar cred că erau nemţi cei din acel grup. Şi la un moment dat, unul dintre ei a vrut mai mult decît simpla sesiune de bancuri. Îi devenisem simpatic şi a vrut să ştie mai mult despre mine.

Întrebarea naturală a fost, -Din ce ţară eşti?

-România am spus eu mîndru şi sigur pe mine.

Brusc expresia i s-a schimbat. Avea faţa unuia care s-a trezit cu o broască pe limbă. La fel de brusc s-a lăsat tăcerea. Se rupsese filmul. Nu mai reţin cum s-a ieşit din această fază stînjenitoare. Sigur nu a fost cu priviri grele, probabil doar politeţuri. Apropo de politeţe, politică, cineva, parcă Iorga, spunea că a fi politician este să poţi pune  o broască pe limbă dimineaţa pe nemîncate, iar un bun politician poate să şi zîmbească cu ea în gura. Amicul nostru neamţ, a fost politicos, dar evident nu a fost un bun politician.