Prezentam în articolul trecut un nou program de jucat Go bazat pe inteligența artificială, KataGo. Program deosebit de puternic, jucînd se pare la niveluri superioare deschizătorului de drumuri pe care îl cunoaștem sub numele de AlphaGo.

Jocul său este atît de avansat încît profesioniștii și-au luat gîndul de a mai cîștiga la paritate. Visul vieții lor este acum să poată cîștiga la două handicap. După cum am văzut, chiar Lee Sedol în meciul său de adio a pornit de la două handicap. După cum am prezentat în articolul precedent, și alți profesioniști se zbat cam la același nivel, două trei pietre handicap, și care chiar dacă mai cîștigă uneori la două, nu este ceva frecvent.

Cînd Janice Kim, a scris cu bucurie cum a ținut față cu brio inteligenței artificiale cu două pietre handicap, chiar am comentat că acest copil teribil din cutie realmente ne-a îngenunchat, dacă profesioniștii chiar au ajuns să se bucure că au cîștigat la handicap. Să nu uităm, că acum opt ani se discuta înfocat despre momentul cînd programele vor ajunge să joace la paritate cu cei mai tari jucători din lume. Cunoscătorii făceau previziuni că vor mai fi necesari zece ani de progrese. Pe atunci cînd inteligența artificială nu era suficient de avansată pentru a aborda Goul, și roboții de Go apelau doar la forța brută, încă aveau nevoie de patru pietre pentru a cîștiga la profesioniști. Patru pietre este un handicap covîrșitor, și avînd în vedere cît de lent fusese progresul pînă acum, zece ani părea totuși o previziune optimistă pentru majoritate. Ba mai mult, cei ce credeau în divinitatea profesiniștilor, negau cu îndîrjire că programele vor putea vreodată să cîștige la paritate. Se tot vehiculau acele numere de variante posibile de joc, de imposibilitatea forței brute da a îngenunchea imensa cantitate de variante posibile.  Unde sînt respectivii acum?

Oricum, una dintre partidele pomenite mi-a adus aminte de programele de acum 5 ani, programe tari, 5 dan pe KGS, pe care obișnuiam să le bat păstrînd centrul. Nu mai rețin dacă jucam la paritate și jucam cosmic împing spre laturi orice piatră sau grup alb, ori primeam handicap. Neimportant. Dar am vrut să văd cît de tare este totuși KataGo. Am luat nouă, evident. Eu pierd cu 9 la profesioniști cînd dau simultan, și dacă ei pierd la KataGo cu două sau trei, clar 9 nu par suficiente. Dar se vede că profesioniștii știu să profite de naivitatea amatorului și îi întind capcane, pentru că am cîștigat lejer jucînd solid. Am apărat laturile de la distanță, jucînd conectat, ferindu-mă să da orice șansă de a fi tăiat. Și practic 9 pietre cam valoarează 130 de puncte. Cu 100 de puncte, ai cam cîștigat partida, din moment ce în general se pot face cam 90 de puncte de teritoriu. Deci tot ce trebuia să fac, era să nu pierd 40 de puncte, în timp ce robotul trebuie să facă 100 de puncte de la zero. Chiar dacă joacă divin, e o însărcinare greu de îndeplinit.

După ce m-am săturat să cîștig cu această metodă mîrlănească, nu am trecut la 8 ci fiind reguli chinezești am profitat și am testat aranjînd piesele altfel. Am încercat punctele 5×5, sau 3×3, ori o singură latură solidă cu kogeime, sau cîte o kogeima shimari pe fiecare colț plus tengen. Era să uit, înainte a mă plictisi de prima variantă, botul a schimbat de cîteva ori tactica venind cu o piatră în 5X5, și apoi identic spre centrul unui pătrat format din 4 din piesele de handicap. Practic acolo era teritoriul meu deci trebuia să omor, ceea ce nu prea am reușit. Apropo de 5×5, căutînd termenul japonez, mi-a venit în minte kosumi. Dar verificînd, văd că se spune că este kosumi dacă muți în diagonală de la o piatră proprie, nu și cînd te apropii pe diagonală de o piatră adversă.

După ce am verificat cîteva formații de deschidere, am început să văd cu adevărat tăria botului, care nu să sfiit să joace atacînd din toate pozițiile, și nu rareori surclasînd imensul avantaj primit de mine. O formație care mi-a plăcut a fost o cruce, practic din poziția clasică mutînd pietrele  4×4 în 10×7. Din această poziție am încercat metoda clasică, cea de a presa orice piatră pe latură. Dar poziția asta cedează albului colțurile, care evident sînt avantajoase. Și astfel a fost mereu un joc echilibrat, încă fiind avantajat, dar cîștigînd la limită, sau chiar fiind învins în caz de gafă majoră.

În poziția asta am găsit și vreo trei idei. Una a fost să joc mirror Go. Se pare că ar fi o mare mîrlănie pentru că practic păstrez situația echilibrată, dar tăria radiată de crucea centrală creînd un dezechilibru major în favoarea grupurilor negre. Surprinzător, am pierdut în urma unei gafe în care am cedat un grup mic, sub zece pietre. Dacă jucam corect, cîștigam la limită. Oricum, asta s-a întîmplat pentru că am abandonat simetria cînd se părea că sînt iremediabil în față.

Apoi a mai fost ideea de a face tenuki de trei ori întărind unul dintre colțuri. cu o piatră în 3×3, și două extinderi pe laturi, practic 100 de puncte ar fi asigurate, apoi rămînea doar să presez pietrele albe stinghere din celelalte colțuri, care chiar dacă făceau fiecare 30 de puncte, nu puteau egala pe cele 100 ale mele, plus că trebuia să mai fac și eu ceva aproape de cruce. Am cîștigat, dar planul nu a mers cum speram pentru că după al doilea tenuki, botul nu a luat al treilea colț, ci a sărit pe mine încercînd să trăiască în colțul meu. Nu a reușit, dar a folosit invazia pentru a eroda pe margine. Cred că am mai jucat și varianta în care am început cu 9 pietre înțesate într-un colț. Oricum, ideea este că totuși botul are o capacitate fantastică de a ocupa puncte mari și de a lua sente. de multe ori vedeam mutări excelente și ziceam că le iau imediat, dar pur și simplu nu puteam face tenuki. Răspundeam făcînd puncte, devenind solid, dar frustrat că nu puteam lua acea mutare, mutare care era anulată după o serie de mutări  care nu puteau fi ignorate.

Chestia asta a putut fi observată și în partidele cu profesioniștii. Aceștia comentînd, punctau importanța unui punct sau a unei zone și ziceau că ar trebui să dea o mutare acolo pentru a preveni nu știu ce, sau uneori mutînd, regretau că nu au dat  o mutare mică, dar forțată, și imediat botul muta acolo provocînd sunete de agonie profesioniștilor dezamăgiți că nu s-au mișcat la timp. Era ca și cum le-ar fi citit gîndurile.

Jucînd cu roboții probabil că ne ajută să vedem aceste mutări vitale cu mai multă ușurință, dacă jucăm destul de mult pentru a le vedea în mod reflex.