-Nascut la data de             : 

-Prima intilnire cu Go-ul   : 1988

Raspuns la interviul lui Codrin

M-am întîlnit cu Go-ul prin liceu (cred ca era prin ‘88) cînd un amic, cu care exploram calculatoarele si jocurile logice, a venit cu o cutie în brate. Era acel set cu piese de carton, iar noi am citit la repezeala regulamentul, care încapea pe o foaie, si am dat drumul primei partide. Îmi închipui ce intelegeam noi atunci, dar oricum concluzia a fost ca jocul e dezamagitor. Si timp de vreo 2 ani nu m-am mai atins de el. Dupa care am descoperit ca si colegul meu de banca stia sa joace. Si ca sa ne mai treaca plictiseala în anumite ore, am început sa mîzgalim foi de matematica. Cum luam bataie sistematic, am cautat o metoda sa îmi îmbunatatesc nivelul; Si am gasit “Initiere în Go”, a domnului Paun. Dupa o prima lectura, am facut faimosul test de la sfîrsit si am descoperit bucuros ca deja am o tarie de cam 1 dan !
Cam în acest punct am avut contactul cu realitatea: într-o zi, ne-a gasit Bogdan Creanga pe faleza, jucînd o partida. A zîmbit putin cînd i-am spus “rangul” meu si mi-a spus sa pun 9 pietre pe tabla. Rezultatul … evident! Însa tot raul spre bine, pentru ca Bogdan mi-a indicat drumul spre club. Si apoi, drumul comun parcurs de mai toti: concursuri, studiat carti trase la Xerox de domnul Stihi si împrumutate cu generozitate, progrese uneori mai lente, alteori mai rapide, si o lunga lista de oameni care mi-au lasat amintiri placute.

Întotdeauna am fost atras de jocurile care puteau pune cîtusi de putin mintea la contributie. Începînd cu cele logice, trecînd prin sah, unde cred ca numai un accident m-a oprit din drumul spre competitii, si terminînd cu Go-ul. A ramas Go-ul, pentru ca, dincolo de atractia intelectuala, întotdeauna am vazut în el o anumita armonie di frumusete. Iar aspectul acesta ma face sa ma reintorc la el si acum, cînd timpul liber îmi este mult mai redus. Dar nu pot sa neglijez o alta latura, descrisa în « Hikaru »: în Go, progresul este legat de existenta unui rival. La mine asa a fost: ambitia de a depasi acesti rivali a produs cele mai spectaculoase progrese.

Clubul era cel de care-si aduc aminte si ceilalti: Bogdan Creanga, Iulian Ilie, Costel Pintilie, Sandu Teodor, Emilian Dima, Marian Zilisteanu (brailean, student în Galati). Era mult entuziasm în jocul începatorilor si multa dorinta din partea celor mai buni în a ne ajuta sa progresam.

Aproape toti adversarii din fata tablei mi-au lasat amintiri placute. Si avînd în vedere ca nu sunt profesionist, asta a contat mai mult decît contributia lor la progresul meu. O prima mentiune ar fi la adresa lui Bogdan Creanga, fara de care nu as mai vorbi acum despre Go. Si al carui stil riguros îl retin si astazi. Apoi Marian, de a carui contributie la progresul meu initial îmi aduc aminte. Nu pot sa-i trec cu vederea pe Iulian Ilie, unul dintre liderii acelui moment, si pe Sandu, care ulterior a fost foarte legat de progresul meu. Tot atunci am început prietenia cu Pintilie Costel, prietenie care mai rezista si acum si care s-a întins dincolo de granitele jocului. Dupa care a urmat studentia la Bucuresti, pe care datorita mai multor factori (nucleul de jucatori puternici, timpul pe care-l aveam la dispozitie, existenta constanta a concursurilor) as numi-o « perioada de aur » a evolutiei mele. Aici, cel mai mult m-a ajutat grupul de braileni, în special Florentin Beznea, cu care am jucat constant pe tot parcursul facultatii. Pentru mine, el a fost primul motor care m-a împins spre a studia mai mult. Iar spre sfîrsitul perioadei, îi tin minte pe baietii de la Sakura, Dragos Bajenaru si Vali Gheorghiu. Desi erau peste nivelul meu, în mod inexplicabil pentru mine continuau sa accepte sa jucam si sa-mi explice unde greseam.

Nu cred ca am avut adversari preferati, sau antipatici. Dar îi tin minte pe cîtiva. Sandu Teodor, al carui stil de a se baga în orice moyo ma enerva la culme (în mod constructiv). Mult din entuziasmul meu de a juca era legat de acest handicap: invada peste tot, iar eu nu reuseam sa-i prind grupurile. Mai tarziu am aflat ca stilul asta (cu diferentele date de rang) e practicat si de unii profesionisti de top. Cert este ca atunci cînd am reusit sa-l depasesc, ceva s-a rupt în entuziasmul meu. O lunga perioada mi-a pierit cheful sa mai joc.
Corina Tarina : cu ea am progresat multa vreme cot la cot. Stiu ca fiecare întîlnire cu ea în concurs avea pentru mine o miza deosebita: era examenul în urma caruia îmi spuneam daca am progresat în ultima perioada, sau nu.
Cu Florentin Beznea jucam mult în camin. Iar în concurs, erau mari orgolii la orice întîlnire directa. Dar îi urmaream rezultatele partidelor si ma bucuram de victoriile lui ca si de ale mele.

De participat, am participat la aproape toate turneele organizate în Bucuresti pe perioada studentiei. si prin provincie, în limita banilor disponibili. În mod deosebit îmi aduc aminte de un Campionat National pe echipe la Brasov, unde cu Bob Lamming la prima masa si cu putin noroc am reusit un loc pe podium. Si de Congresul de Go de la Tuchola în ‘95, care a fost aproape prima mea iesire în strainatate. Dintre partide, mi-au ramas în minte doua, pe care le-am cîstigat (acum pot sa recunosc) fara alt merit decît acela de a ma tine de adversari precum buldogul. Una la Bogdan Cîmpianu (el era 3 dan, eu 1 kyu). Bogdan îsi facuse un mare moyo central, în stilul lui, iar eu am cîstigat spre final cu o strapungere norocoasa. Mai pastrez si acum gustul victoriei: batusem un 3 dan în concurs! O alta cîstigata la Radu Baciu (el 4 dan, eu tot 1 kyu). Radu, într-un semeai, alesese o varianta incorecta, desi ulterior mi-a demonstrat ca o calculase si pe cea buna. Nu stiu ce a fost: oboseala, presiunea jocului, sau poate usoara relaxare data de diferenta de valoare dintre noi? Cert e ca a pierdut, iar eu am clamat fericit victoria. Chiar prea fericit, pentru ca am fost putin arogant în comentariile post partida, lucru de care mi-e rusine si acum. Putin respect fata de ceea ce însemna Radu si fata de ceea ce se întîmplase în partida, s-ar fi cerut. Dar, la momentul acela, din pacate, nu prea cunosteam termenul respect.

O amintire amuzanta : într-o zi, jucînd pe faleza (eram în perioada de maxima performanta), m-am întîlnit cu un fost cunoscut din perioada mea sahist?. El, o persoana dealtfel de o capacitate deosebita, continuase cu sahul si era deja maestru, sau chiar maestru international. M-a întrebat de ce m-am lasat de sah si de ce m-am apucat de Go si retin figura lui mirat-neîncrezatoare cînd i-am spus ca Go-ul are o adîncime si o frumusete pe care n-am vazut-o niciodata la sah. Ma rog, asta era (si este) parerea mea. Dar avînd în vedere ca n-am fost un sahist stralucit, aici s-ar putea gasi oameni care sa ma contrazica.

Am revenit la Go, dupa o lunga pauza. Însa am abandonat aspectul competitional. Am încercat sa merg la concursuri, dar mereu s-a gasit ceva mai important de facut. Asa ca ma multumesc cu jucatul neoficial, în special pe Internet. Iar entuziasmul este legat în special de dorinta de a juca partide mai frumoase si foarte putin de a învinge pe cineva, sau de a obtine un anumit rang.