Povestea de mai jos a apărut integral sau pe bucățele prin diverse locuri, în acest blog sau aiurea. Dar o voi repeta, atît cît îmi mai aduc aminte din ea.

Practic eu am întîlnit Goul într-un vis. Am visat biluțe pe un caroiaj cu mulți ani înainte de a ști detalii reale despre Go. Tot ce mai rețin este imaginea pieselor pe grilă și plăcerea  jocului. Poate nici nu a fost Go, ci altceva, o fantezie onirică.  Dar mulți ani mai tîrziu, pe patul spitalului militar gălățean în vara lui 83, printre rebusuri și cuvinte încrucișate trona o problemă de Go. Instant un val de adrenalină mi s-a răspîndit prin vene. Mi-am amintit că am mai văzut așa ceva undeva, și  o senzație de plăcere m-a inundat, ca atunci în vis. Dar erau doar senzații, nu informații. Nu aveam nici cea mai vagă idee cum se joacă, și ce se cere în problemă. Nici nu cred că am făcut legătura cu șahul. Dar am aflat cumva că regulamentul jocului fusese publicat cu ceva timp în urmă în Știință și Tehnică.

Ajuns acasă nu după multă vreme, dar fără posibilitatea de a ieși din casă, l-am trimis pe fratele meu mai mic la bibliotecă ca să învețe regulamentul și să pot astfel juca și rezolva probleme. Nu aveam joc, dar citind că piesele sînt biconvexe am realizat instant că pulurile de table se potrivesc perfect. Cu creierul terci, ani la rînd am fost convins că pulurile sînt exact ca piesele de Go. Mult mai tîrziu am realizat că biconvex nu e biconcav. Dar pentru nevoile mele acel set a fost perfect. Fratele meu a golit stocul de puluri la cîteva librării. Și pe o bucată de tego cu un carton duplex lipit deasupra, am jucat primele zeci de partide de Go. La început fratele meu, citind regulile la bibliotecă, apoi explicîndu-mi-le mie, plus avantajul unui creier funcțional și cîteva puncte în plus la IQ, mi-a luat partidă după partidă. Dar asta nu mă făcea decît să mă ambiționez. Nu mi-a luat mult timp, cu ajutorul problemelor să prind cîteva concepte în plus și să îl bat. Cu toată superioritatea lui intelectuală, experiența oferită de probleme a fost suficientă să îmi acorde un avantaj decisiv. Dar fără varietatea oferită de un club, nu a durat mult pînă cînd monotonia a ucis plăcerea. Nici pe mine nu mă încînta victorie după victorie, toate facile, nici pe el nu îl ambiționau înfrîngerile. Anul următor, blocați la bunici, la țară, l-am mai prins pentru vreo 50 de partide, după care am luat vreo pauză de vreun cincinal. Oricum, toate partidele erau ridicole. Nu mai rețin cît de mult au evoluat după faza de gărduleț pe centru. Rețin doar că am descoperit singur hane.

Apoi în vara lui 90 fratele meu mi-a spus că există cineva în oraș care chiar știe să joace Go. Era vorba de Bogdan Creangă. Mi-a dat numărul lui de telefon, și astfel am stabilit prima întîlnire într-un mic parc pe Domnească.  Prima partidă a fost de test. Știam că mă va bate. El știa să joace, eu nu știam. S-a terminat repede, probabil nici nu am mers pînă la capăt. Bogdan, fără să stea pe gînduri spune:

-Pune 9.

Nu mai rețin dacă știam de handicap, sau mi-a explicat el pe loc, dar instant 9 mi s-a părut imens. O insultă. Dar am avut prezența de spirit de a o înghiți. Am tăcut și am pus 9. Și am jucat. S-a jucat repede, ca și mine, Bogdan gîndește instant. În plus nu avea cine știe ce opoziție. Și eu am jucat, și atunci ca și acum. Bezmetic. Nu am stat o secundă ca să gîndesc, sau să număr. Și cînd nu prea mai erau multe de făcut m-am oprit să văd ce a ieșit. Bogdan, amabil a jucat fără să întrerupă partida și să îmi spună că nu mai am, șanse. Cînd eu m-am oprit și am încercat să deslușesc ce s-a întîmplat pe tablă și unde a dispărut avantajul meu de 9 pietre, el a tăcut și a contemplat tabla. Cînd am reușit să văd imaginea de ansamblu, și să realizez cîte grupuri moarte am pe tablă, și cît de rău am mîncat bătaie, un singur cuvînt am reușit să mai îngaim.

-Incredibil!

-Înfiorător! a răspuns Bogdan ca un ecou.

Diferența de joc era insurmontabilă. Că eu eram 20 kyu, asta e clar, dar să nu uităm că și el era destul de începător, cu doar cîteva concursuri la activ. Cu siguranță, nu era încă la nivel SDK.  În timp, și el și eu am crescut, dar nu am reușit niciodată să îl depășesc ca tărie de joc deși văd acum că pe EGD prin 2000 el a intrat cu 6 Kyu, eu fiind 4 kyu încă din 95, rang obținut la Tuchola. El a participat prea puțin la concursuri, și astfel, chiar dacă avea tărie de joc obținută în club, nu a fost oficial marcată în concursuri.

El, ca jucător activ încă dinainte de 89, m-a introdus în club. Un club destul de mic, ceilalți doi veterani fiind Sandu Teodor și Zilișteanu Marian. Ulterior, rînd e rînd în perechi au apărut și alți jucători. Nu mai rețin cronologia, dar sper să o încropim în timp.

Acum mai rețin că Traian Ionescu a apărut împreună cu Bogdan Stănescu, dar vremelnic. Bogdan a fost mult mai activ, pînă cînd a renunțat și nu a mai revenit. Traian a revenit în ultimele decenii, cînd colaborarea cu Brăila a fost mai activă.

Cristian Zamfirache a apărut împreună cu Radu Popescu, sau cu Iulian Lungu. Nu mai rețin exact. Și Mihai Culea a apărut împreună cu cineva, probabil Constantin Zaharia. Un personaj important este și Iulian Ilie, care a și reușit organizarea cîtorva concursuri importante, pe lîngă performanța de a oficializa clubul prin acte legale. Ceva ani mai tîrziu au apărut și Codrin Vasiloancă și Tiberiu Gociu, alte personaje de valoare. Liviu Nestor și Emilian Dima sînt de asemeni jucători veterani, dar nu mai rețin cînd au apărut în club.

Dar perioada de glorie a clubului a durat pînă în 95, perioadă în care doar vreo 10 – 12 dintre noi am fost cu adevărat activi. Inițial după 90 am mai adoptat cîțiva jucători  începători, elevi cu care mă întîlneam la clubul SciFi, dar care nu au revenit după acei primi ani.

Un detaliu important al acelor ani de început a fost lupta noastră continua de a găsi un sediu, o sală de joc. Vara, evident că parcurile erau sediul, dar iarna trebuia să ne aciuim pe undeva. Cînd chiar nu aveam unde juca, jucam la mine în sufragerie. Și am jucat pe la toate casele de cultură. Și cea a sindicatelor, și cea a studenților, aia roșie,  sau mai tîrziu cea albă.  La sindicate de altfel am prins un an și la clubul de pe … ???

Cel mai activ an a fost 94-95 cînd am jucat la universitate găzduiți de Bob Lamming în cabinetul său de limba engleză.