Bob, este, cred deja un personaj cunoscut.

Profesor de literatura americana pentru un an in cadrul Universitatii Galati, shodan pe acea vreme, in mod natural a devenit membru al clubului nostru.

Un an clubul si-a avut sediul in cabinetul lui de limba Engleza.

Evident, sedintele se intindeau mult dupa ce pietrele se intorceau sa se odihneasca in boluri, Bob avind si el, o adinca traista cu povesti. Pasionat de limbile straine, invatase vreo sase din cite retin, printre care si romana. Era un paradox frustrant pentru el faptul ca mai nimeni nu voia sa vorbeasca cu el in eomaneste ca sa isi exerseze vocabularul si dictia. Toti il luau in Engleza, pt ca el era profesorul de Engleza, care stia bine, de la mama lor din state.

Eu nu ma stresam sa mai exersez Engleza asa ca il chinuiam pe romaneste. Intr-o zi, intimplator mergind cu el l-a cumparaturi, il vad cerind o duzina de oua.

Obiceiuri diferite. La noi se cumpara zece, sau un carton. Asta e, la ei se obisnuieste cu duzina. Si cere Bob intr-o romaneasca aproape ireprosabila.

– Dati-mi va rog doisprezece de oua.

Vinzatoarea, foarte calma, le numara le pune in punga, si in timp ce i le inmineaza, rasapunde foarte politicos:

– Poftim va rog doisprezece DE oua!, si accentueaza foarte subtil, aproape imperceptibil, particula ce nu isi avea locul in fraza.

Bob evident e atent la detalii, si observa ironia fina, accentuata de zimbetul malitios, si se intoarce catre mine, ca un elev prins cu fitzuica in mina.

– Am gresit!, nu-i asa ca am gresit?

– Un picutz, doar un picutz, zic eu incercind sa imi reamintesc care regula zice ca incepind cu 20, se foloseste particula “de” dar pina la 19 nu.

Impreuna cu Bob am fost si la cel putin doua concursuri in alte orase. Unul la Cluj, si unul la Brasov la campionatul pe echipe, unde cu el a prima masa, si eu la ultima, am si urcat pe podium, cu un surprinzator loc 3.

La reintoarcerea de la unul din aceste concursuri tin minte o faza de zona crepusculara.

Trenul opreste in gara la Ploiesti unde trebuie sa schimbam. Se vede ca e un tren lung si noi cam pe la ultimul vagon. Oprisem undeva in afara peroanelor, si nu stiu de ce, poate fiindca usa dinspre gara era blocata, am coborit pe partea cealalta. Noaptea tirziu, noapte de iarna, bezna totala. E si o ceatza fina, ceea ce face ca lumina din vagon sa se proiecteze in neant , creind o adevarata atmosfera de zona crepusculara. E liniste totala. Orasul e adormit, putinii calatori deja coborisera din alte vagoane ci ne foisem noi, si acum nu se mai auzea nimic. Bob e in fatza mea, si fara ezitare se avinta in intuneric. Lovit de un presentiment, abia apuc sa deschid gura incercind sa il previn pe Bob sa nu sara pentru ca nu se stie ce poate fi jos. El raspunde, ca nu e nici o problema, uitind pe ce meleaguri adastase, si se arunca in gol.

In spate avea si un rucsac imens. Dar nu atit de imens, cit de greu. Cred ca avea spre 40 de kilograme. Nu reusisem sa il ridic de joc. Cartile, pasiunea lui, nu puteau sa nu lipseasca din acel rucsac. Si Bob zboara si dispare. In acea secunda lungita de spaima imaginatiei mele il si vedeam deja cazut intr-o canalizare fara fund, luptind cu disperare pentru o gura de aer in timp ce rucsacul il tragea in jos sub ape, sau intr-o groapa de fundatie, infipt in fiarele zamolxiene, ce asteapta cu rabdare sa ne trimita pe noi puii de daci, mesageri catre zei. Bob era inocent, stia ca din tren nu poate cobori decit pe peron. Vazuse el ca peronul nu e ca la ei, la nivel, dar nici nu isi inchipuia ca poate fi la mai bine de un metru in jos, si in plus sa fie si in panta, taluz de cale ferata. Din fericire, asta era. Doar un taluz din piatra sparta. Nu canalizari, nu gropi mortale.

Si dupa ce dispare, aud pasii lui disperati scrisnind in piatra in timp ce se zbatea sa ramina in picioare. Figura atletica a reusit sa faca fatza, si inertiei aduse de rucsac, si de topografia neasteptata, si in timp ce inca isi mai cistiga echilibrul, striga, ca sa ma linisteasca, uitind de Romana:

I’m OK, I’m OK.

Avertizat de zborul lui, ma las si eu in jos pe scara, prudent, si chiar la cei 1,83 ai mei, ma intind cit pot si nu pot atinge cu piciorul solul. Intr-un final, ajung cumva jos, abia ajung sa imi iau geanta ramasa in tren. Nu mai retin daca Bob a fost mai prudent in continuare, mergind prin bezna, sau a continuat drumul la fel de voiniceste.

Costel Pintilie