Mersul cu trenul este partea cea mai plicticoasă pentru un jucător de Go care se duce la concursuri singur. Parte care e de zece ori mai lungă decît jocul în sine pentru cei care joacă partida în zece minute ca mine.

De obicei aveam pregătite două cărţi, una pentru dus şi una pentru întors, sau o tufă de reviste cu rebus. Dar în seara de care spun acum, nu aveam chef de citit, şi în plus nu eram singur, ci eram cu Codrin cu care reveneam de la un concurs de la Bucureşti. Nu mai ţin minte în ce an era, dar clar era mai încoace de 95, pentru că pînă atunci eram mai numeroşi cei ce plecam la concursuri. Dar nici prea recent nu e pentru că încă mai mergea bişniţa turistică, şi nici jargonul internetului nu era ceva uzual încă.

Eram într-un vagon nou, mai curăţel, şi nu prea aglomerat pentru că avusesem loc să mă întind rezemat cu capul de geam şi cu picioarele sub bancheta dinspre culoar. Şi astfel poziţionat nu aveam cum să nu văd persoana din partea cealaltă care înconjurată de ceva genţi de rafie de dimensiunile a juma de sac (de unde şi expresia geantă de bişniţar internaţional). Respectiva, o femeie cu aspect cuminte, intelectual, făcea ceva nu tocmai intelectual. Îşi număra tufa de euro fără nici o grijă. Chit că eram puţini călători, nu se ştie niciodată ce hram poartă cei din jur şi a îţi afişa banii grămadă nu e chiar deloc recomandabil. Evident, de cum am văzut-o am fost obligat  să mă uit pe tavan pentru că a te holba la banii altuia deasemeni nu este indicat, chit că e perfect natural să te uiţi in faţa ta. Între timp se liniştise şi Codrin pe bancheta din faţa mea şi îşi zice nostalgic.

-Eh, a fost totuşi un concurs ok. Şi începem să discutăm despre partide.  Eu mă uitam încă pe tavan pentru că era mai lejer decît să stau cu capul întors către el. Oricum îl vedeam fiind totuşi în cîmpul vizual. La un moment dat se animă, ochii îi strălucesc de bucurie, şi un zîmbet sadic i se lăţeşte într-o parte.

-Băi da ce l-am omorît pe ăla acolo în centru, zice el dînd drumu la voce.  Concomitent, o văd pe tipa de pe partea cealaltă a culoarului cum face ochii mari şi întoarce privirea panicată către Codrin, care cu barba lui cea neagră şi deasă probabil îi pusese bietei femei seminţe de coşmar pentru la noapte. Ce o fi gîndit ea, dacă l-a omorît pe ăla în centrul Bucureştiului, oare ce îmi face mie la periferia Galaţiului? Evident cît numărase banii nu fusese distrasă de discuţia noastră ca să realizeze că e vorba de un joc, plus că internetul nu era încă la putere deci mulţi alţi ucigaşi virtuali în libertate care să se laude cu măcelurile produse. Brusc, nu mai eram atent la ce spune Codrin, ci mă chinuiam să caut o soluţie de a devia discuţia că să priceapă femeia ce jucam noi acolo.

Nu mai reţin dacă am făcut-o sau nu, dar cu siguranţă din acea seară respectiva a fost mai atentă pe unde-şi numără banii.